Martha Bibescu

 

Astăzi când se împlinesc 140 de ani de la nașterea Marthei Bibescu, vă invit să ne plimbăm virtual printre câteva fotografii care surprind eleganța și farmecul Palatului Mogoșoaia.

Romancieră, poetă şi om politic, Martha Bibescu (Marthe Bibesco; n. 28 ianuarie 1886, București – d. 28 noiembrie 1973, Paris), a fost una dintre cele mai distinse personalităţi ale aristocraţiei secolulului al XX-lea.

„Martha Bibescu a introdus România şi poporul său în literatura franceză, iar prin intermediul limbii lui Voltaire în literatura universală."

„Prinţesa e o superbă prezenţă, scânteietoare, admirată, dar şi detestată de lumea în care trăieşte. Este franţuzoaică în Franţa, englezoaică în Anglia şi româncă în România."

„A fost fiica lui Ion Lahovari, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și a Smarandei (Emma) Mavrocordat. A fost soția prințului George Valentin Bibescu, care era văr primar cu Ana de Noailles și care avea să devină președintele Federației Aeronautice Internaționale. De asemenea, a fost una din primele femei-mason ale României și una dintre cele mai frumoase și cunoscute românce ale începutului de secol XX. Singurul copil al Marthei cu George Valentin Bibescu a fost Valentina (n. 1903- d. 1976) care se va căsători în 1925 cu prințul Dimitrie Ghika-Comănești (1904-1989).” sursa Wikipedia

Pentru cei interesați de opera sa, am descoperit cartea «Două portrete» (editată în 1930), în care este evocată personalitatea Regelui Ferdinand. Cartea este disponibilă online.

Radu R. Florescu - „Sânge din sângele lui Dracula. Saga boierilor Florescu”

 

Uitându-mă la un interviu cu Yvonne Florescu, din care am aflat o mică parte din istoria familiei Florescu (link către interviu: https://youtu.be/3OnC91xtATs?si=gsm2MmrKbAyopKep)

am fost curioasă să aflu mai mult  și am cumpărat cartea scrisă de fratele ei, Radu R Florescu, „Sânge din sângele lui Dracula. Saga boierilor Florescu”.

Cartea începe cu istoria familiei Florescu de pe la 1200 și ajunge până după 1989, când copiii autorului vin în România și se implicat în multe proiecte. Astfel am găsit numele lui John Florescu ca și producător al unui documentar despre Regele Mihai.

Despre vizita lui Michael Jackson la București Radu R. Florescu scrie:

România începuse să atragă nu numai producătorii americani de film, ci și mari vedete pop. Unul dintre primele staruri invitate a fost Michael Jackson, sosit la București pentru un concert finanţat de HBO. Firma Saatchi & Saatchi a fost angajată să se ocupe de relațiile publice pe plan local. Totul a început cu stângul. Când o mulțime entuziastă de mii de fani s-a strâns în fața enormului Palat al Poporului pentru a-l aclama pe starul pop, Jackson a ieşit în balcon și a strigat:,, BUDAPESTA, te iubesc!" Fără îndoială că vâlva stârnită de sosirea unei asemenea celebrităţi la Bucureşti a eclipsat orice alt eveniment din România. În ziua de dinaintea concertului, Jackson trebuia să viziteze un orfelinat construit în epoca lui Ceauşescu, ales atât pentru apropierea de alte obiective de pe agendă, cât și pentru condițiile oferite copiilor. În dimineața vizitei, locul respectiv s-a cufundat într-un haos generalizat. Sute de soldaţi au fost chemaţi să stea de pază în jurul curţii împrejmuite de un gard de dincolo de care mii de fani strigau din toți plămânii. Singurii care au avut acces în interiorul orfelinatului au fost preşedintele Ion Iliescu, Michael Jackson, agentul său (care avea curând să fie închis pentru evaziune fiscală), câţiva şefi agitaţi de la HBO, presa și Radu însuși.

La începutul acelei săptămâni, firma Saatchi & Saatchi fusese contactată de personalul orfelinatului, pentru a fi anunţată că o fetiţă de la orfelinat exersa ceea ce ea considera a fi un număr spectaculos de breakdance pe care dorea să i-l prezinte lui Jackson. Evident, Radu Jr. s-a gândit că ar fi fost un moment emoționant, ca să nu mai vorbim de impactul pe care l-ar fi avut în presă. Când Jackson a intrat în curtea orfelinatului, micuța dansatoare s-a apropiat de superstar și l-a tras de mânecă. Spre oroarea lui Radu Jr., Jackson a împins-o la o parte și și-a acoperit gura cu o batistă, ca și cum fetiţa ar fi avut ciumă bubonică. Slavă Domnului că fotograful angajat să urmărească toate mişcările lui Jackson în ziua aceea era un om de la Saatchi & Saatchi! Desigur, concertul a avut un succes răsunător, însă câteva lacrimi au curs când Jackson a decolat de pe Aeroportul Otopeni, după o noapte inconfortabilă petrecută în palatul lui Ceauşescu de pe malul lacului Snagov. Pentru localnici, cadoul oferit de Michael Jackson copiilor din România, un loc de joacă inaugurat cu acea ocazie la centrul de plasament, a fost destul de dezamăgitor. Cu totul, Jackson a susţinut două concerte în România şi la momentul morţii sale premature era cu certitudine extrem de admirat în ţară. În cel mai mare parc din București, o alee îi poartă numele și o placă comemorativă a fost dezvelită în onoarea lui.

 

Iar despre vizita Președintelui Bill Clinton:

 

 

Pentru că avea nevoie de aliați în războiul din Irak, preşedintele Clinton a decis să facă o vizită la Bucureşti, pentru a-i consola pe români după ce nu fuseseră incluşi în primul val de extindere a NATO. Saatchi & Saatchi a fost aleasă pentru amenajarea scenei unde avea să aibă loc cel mai important moment al vizitei în Piaţa Universităţii, cea care, în 1990, fusese martora mineriadelor. Înconjurat de nenumărate steaguri americane și româneşti, Clinton a primit un steag românesc simbolic, cu emblema socialistă din centru decupată pe scurt, un steag cu o gaură în el. Clinton, care nu fusese informat în mod corespunzător, a crezut că e un cadou gen poncho mexican și și-a vârât capul prin deschizătură, spre oroarea gazdelor. Mai târziu în acea zi, Radu Jr. 1-a întâlnit pe președintele Clinton, căruia i se explicase între timp ce gafă comisese. Procedând ca oricare bun politician, acesta s-a întors spre fiul meu și a bagatelizat incidentul, şi spunându-i „Aţi făcut treabă bună. Ţineţi-o tot așa”.

Isaac Bashevis Singer - Rătăciți

 „- Uitați-vă la nisipul ăsta şi la cochiliile astea. Au milioane de ani. Am citit că ceea ce numim noi Africa a fost cândva Polul Nord - sau, în orice caz, o zonă rece. Acolo unde bântuie acum frigul s-au găsit fosile de palmier şi de alte plante tropicale. Pământul s-a dat peste cap şi o va mai face, probabil, cândva. Cine ştie? Câtă vreme respirăm, se cuvine să tindem spre un țel, pentru noi şi pentru copiii noştri. Ce urmăreşte, oare, Cel-de-Sus? O fi vrând El ceva.”

Un gând îmi fulgeră prin minte: ,,Cine ştie? Poate că însuşi Dumnezeu, dacă El există, este un actor". Mi-am amintit de un verset din Psalmi: „,Cel care surâde din înaltul cerului..." şi mi-am zis: ,,Dumnezeu stă în ceruri şi-şi râde de propria Lui comedie".”

„Credeam că Dumnezeu este un romancier care scrie ceea ce-i place şi că toată lumea trebuie să-l citească, încercând să desluşească ce vrea să spună.”

„Un băiețel în căutarea lui Dumnezeu. O lumină personală asupra misticii” -Isaac Bashevis Singer

 

„Prolog

Mistica nu este un drum al gândirii separat de religie. Ambele împart un fundament în sufletul omenesc sentimentul că lumea nu e un accident sau o forță oarbă, şi că spiritul şi corpul uman sunt strâns legate de Univers şi de Creatorul său. Păgânul care şi-a făcut un zeu din piatră ştia foarte bine că piatra în sine nu putea nici să-l ajute, nici să-l audă. Deseori a modelat-o el însuşi, dar piatra asta e parte din rocă, din munţi, din râuri - din toată natura. Adresându-se pietrei, idolatrul vorbeşte Creației şi forţelor acesteia. Oricât de primitiv va fi fost, simțea în adâncul său că, dacă ar prinde esența pietrei, originea şi secretul său, atunci ar înțelege totul. Pentru el, idolul era simbolul misterului lumii. Cei care venerau animale sau oameni încercau aceleaşi sentimente.

Dacă este vreo diferență între religie şi mistică, aceasta constă în faptul că religia este aproape complet dependentă de revelație. Toate religiile predică ideea că Dumnezeu S-a revelat unui profet, căruia i-a comunicat dorințele Sale. Religia nu a rămas niciodată proprietatea unui singur individ. S-a adresat unui grup. A avut tendința să prolifereze și să înghită triburi întregi şi naţiuni. Liderii religioşi au forțat deseori cu sabia supunerea față de credința lor. Din această cauză, religia a devenit, cu timpul, rutină şi s-a legat strâns de sistemele sociale.

Mistica, în schimb, este individualistă. Mistica adevărată a fost mereu apanajul unei singure persoane sau al unui grup restrâns. A fost şi a rămas ezoterică. Misticul nu s-a bazat niciodată total pe revelația ce- lorlalți, ci L-a căutat pe Dumnezeu în felul său. Misticul şi-a asumat deseori religia mediului în care trăia, dar a încercat să o lărgească; a cuplat-o cu puterile cereşti pentru a deveni, de fapt, el însuşi profet.

Definiția personală pe care o atribui religiei este: mistică transformată în disciplină, experiență de masă și astfel mărită, parțial diluată şi deseori lumească. Cu cât mai de succes va fi fost o religie, cu atât mai puternică influenţa ei şi cu atât mai puternică retragerea ei de la rădăcinile mistice. Dogma și magia iau locul experienței spirituale. Deoarece baza oricărei religii este mistica, iar ulterior alte elemente vin să o domine, orice religie este plină de contradicții care cresc direct proporţional cu numărul de credincioşi şi cu popularitatea acesteia. Cum misticul este, natural, un individualist care se simte responsabil doar pentru propria persoană, el poate fi mai mult sau mai puțin onest şi desăvârşit. Din clipa în care misticul capătă adepţi şi discipoli, mistica lui începe să împărtăşească soarta unei religii. Diferențele de opinie îşi fac apariția, la fel conflictele tăcute sau vocale, iar obstacolele şi tentațiile lumeşti încep să deranjeze din ce în ce mai mult.

În esență, fiecare mistic are îndoieli. El este, natural, un căutător. Mistica şi scepticismul nu sunt contradictorii. Misticul bâjbâie în întuneric. Aşteaptă revelația, dar aceasta nu vine sau vine rar. Deseori, devine disperat în căutarea sa. Dar misticismul nu este, pur şi simplu, scepticism sau agnosticism. Mai devreme sau mai târziu, misticul are tendința să se autoconvingă, să se iluzioneze că a descoperit ceva. Misticii sunt, de la natură, entuziaşti. Focul credinței ce arde în ei nu poate coexista îndelung cu gheața scepticismului. Când misticul simte că a descoperit părți din Adevăr, le potriveşte în cadrul religiei lui. Misticii evrei şi-au legat descoperirile de pasaje din Scripturi, Ghemara, Midras sau chiar de obiceiuri evreieşti. Misticii creştini şi-au bazat descoperirile pe Noul Testament. Dar, cum caracterul misticilor este asemănător în iudaism, creştinism sau islam, între toți există o legătură strânsă. Sunt similitudini mai mari între Swedenborg şi Haim Vital sau Rabi Nahman din Breslau decât, să zicem, între Gaonul din Vilna şi Papa timpului său.

Există o asemănare nu numai între căutările misticilor, ci și între descoperirile lor. Misticul înțelege că Dumnezeu este tăcut în cuvânt, în limbaj, dar vorbeşte prin fapte. Toţi misticii cred în Divina Providență. Faptele Lui şi modul în care El conduce destinele omului şi ale lumii constituie discursul Său. Nu există un dicționar pentru această limbă, nici n-ar putea exista. Un astfel de dicționar ar fi, probabil, de mărimea Universului. Dumnezeu vorbeşte simultan în mintea unui om, în centrul Pământului, în munții de pe Lună, în cele mai îndepărtate stele. Urechea omului nu este acordată la un asemenea limbaj, dar atunci când omul ascultă cu toate simțurile şi cu tot sufletul său, el poate începe să înțeleagă câteva dintre cuvintele Sale. Omul de ştiinţă încearcă să înțeleagă limba şi gramatica lui Dumnezeu prin intermediul experimentelor şi al logicii. Misticul ascultă vocea Divinității în lăuntrul său, în sângele și măduva sa și prin observații asupra drumurilor Providenţei. Misticul descoperă că, atunci când se roagă cu ardoare lui Dumnezeu, răspunsul vine deseori. Înţelege că fiecare dar al înălțării spirituale creşte din multă îndoială şi dintr-o nevoie profundă de unire cu puterea cerească. Speranța creşte din disperare. Misticul descoperă că a face bine oamenilor, ba chiar şi animalelor, dă rezultate. Orice mis- tic adevărat crede în nemurirea sufletului. Misticul nu poate accepta ideea că sufletul se stinge ca flacăra unei lumânări şi dispare pentru totdeauna. În general el nu crede în moarte. Ca oricare alt om, misticul este educat în spiritul conceptelor de „fapte bune" şi ,,fapte rele", de,,acțiuni ale răului" şi „păcate", dar pentru el este mai greu decât pentru oricine altcineva să accepte că pornirile către bine și rău au acelaşi izvor. Misticul trebuie să accepte o formă oarecare de dualism. Trebuie să recunoască prezența forțelor Binelui şi ale Răului. El trebuie să creadă că există un Dumnezeu şi un anti- Dumnezeu. Într-adevăr, anti-Dumnezeul nu este o entitate complet independentă Dumnezeu trebuie să-l fi creat cu un scop. Toți misticii cred în Satana sau în ceva asemănător, indiferent de numele său.

De ce l-a creat Dumnezeu pe Satana? De ce ar fi creat Regele Cerurilor un adversar pentru El Însuşi? Aceasta este o întrebare asupra căreia au cugetat toți filosofii şi misticii de-a lungul veacurilor şi, deşi răs- punsurile par să varieze, deseori fiind încâlcite şi obtuze sau strâns legate de magie şi folclor, în esență, răspunsul este mereu acelaşi: Dumnezeu i-a oferit omului cel mai mare dar din tezaurul Său, liberul-arbitru, o anumită autonomie. Omul nu este constrâns în nicio circumstanță să facă ce-i spun Forțele. Poate să aleagă. Se poate opune lui Dumnezeu sau lui Satana, luând asupra lui consecințele acestei rezistențe.

Nu îmi propun, în acest eseu, să scriu istoria misticii, nici măcar a misticii iudaice. Aceasta s-a făcut și se face de către cercetători. Acest eseu va încerca să relateze experiențele de viață ale unuia care se consideră un pic mistic atât în viața sa, cât şi în creaţiile sale literare. Dacă acest caz individual merită o descriere amănunțită, cititorul va fi cel care va judeca. Mă consider cea mai înaltă autoritate în descrierea acestei poveşti originale, cu unicitatea şi - dacă doriți - ciudățeniile sale. Vin dintr-o familie hasidică şi am început devreme în viață să explorez învățătura hasidică şi cabalistică, precum şi să mă interesez de psihologie, şi voi atinge aceste subiecte în măsura în care de ele se leagă viaţa şi sentimentele mele despre mistică.”