"Am regăsit de multe ori, în cărți, discursuri motivaționale sau în
filozofia colectivă, că modul în care ne
privim și ne tratăm noi pe noi înșine devine, inevitabil, modul în care ne vor privi și ne vor trata
ceilalți.
Ba chiar am dat din cap a acceptare, convinsă de acest adevăr perfect logic.
Dar, pentru că
multe dintre înțelepciunile vieții ne intră pe o ureche și fac imediat
stânga-mprejur pe cealaltă, nu m-am priceput niciodată prea bine să parcurg
drumul de la înțelegere la implementare în existența mea zilnică.
Apoi am citit, într-o carte scrisă de o franțuzoaică care și-a petrecut o bună
parte a vieții în Japonia, un lucru ținând de filozofia niponă care mi-a
scurtcircuitat aceleași sinapse bătătorite deja de adevărul de mai sus.
,,O persoană cu adevărat liberă este
cea care-și permite să refuze o invitație la cină fără să ofere niciun pretext”.
Cât de elocvent,
cât de eliberator, cât de greu de pus în practică.
Ambele revelații au ajuns să ocupe câte o filă în caietul cu citate pe care-l
țin de la 16 ani, atent înregimentate în categoria lucrurilor deștepte, de
recitit din când în când și de uitat invariabil în dimineața zilei
următoare.
Până când, la începutul acestui an, în timp ce încercam să-mi ordonez ,,to
do”-urile pentru următoarea perioadă, mi-am dat seama că ultima persoană pe lista mea de priorități
ajunsesem chiar eu.
Și, pentru prima dată, am înțeles ce înseamnă libertatea despre
care vorbeau japonezii și respectul pe care trebuie să-l soliciți, nu să-l
lași la discreția altora. Un respect
înțeles ca timp cerut pentru tine, ca egoism sănătos, ca așteptări
pozitive și ca refuz al tuturor lucrurilor care nu te reprezintă.
Realist vorbind, ultimii cinci ani au fost mai mult despre alții decât despre
mine și, contrar logicii, mi-a plăcut acest lucru fiindcă de cele mai multe
ori m-a făcut să mă simt utilă și să simt că am un scop și o menire.
Dacă aveam vreo programare la medic, vreo rezervare la restaurant, vreo
întâlnire la film sau vreo petrecere privată de bifat, iar programul meu pe
ziua respectivă se aglomera în mod neașteptat cu vreo întâlnire, un
eveniment sau o solicitare din partea unui prieten, acelea erau primele liniuțe
tăiate cu cerneală albastră. ,,Lasă că fac altădată”, ,,Săptămâna
viitoare”, ,,Luna viitoare”, ,,Nu e momentul”. Până când, trăgând linia sub
mine, am constatat că toate micile mele răsfățuri sau nevoi personale
stăteau sub semnul lui ,,Când o să am timp”. Adică, având în vedere
antecedentele, niciodată.
Săptămâna aceasta, în timpul unei călătorii – în scop profesional – la
Munchen, am ales să iau prânzul într-unul dintre localurile cochete din Marienplatz,
în centrul orașului. La sosirea mea, totul era gol. ,,Aș vrea o masă pe
terasă, vă rog”, i-am glăsuit politicos chelnerului, care – la fel de
reverențios – a dat din cap a negație. ,,Totul este rezervat, ne pare rău,
vă mai putem găsi o masă doar înăuntru, cu puțin noroc”. M-am uitat în jur,
la cele aproape 40 de mese gol-goluțe și m-am simțit ca la ,,Camera
Ascunsă”. ,,Dar nu e nimeni”, am exclamat eu, mirată. ,,Nu e acum, dar să
vedeți în zece minute”, a zâmbit băiatul.
Uitându-mă la ceas, mi-am dat seama că avea dreptate. Cum putusem să uit? Era
ora 12 fără cinci minute, iar în toate țările civilizate, intervalul 12-14
este dedicat mesei, fără excepție. N-o să vezi vreodată un elvețian, un
neamț sau un francez care să-și ia masa de prânz la ora patru, fiindcă a avut
rapoarte de făcut și n-a putut să plece, nici vreun englez care mănâncă
peste tastatatura computerului un Snickers cumpărat de la automat, fiindcă
are prea multe de făcut și nu-și permite să plece o jumătate de oră din
birou. E o regulă nescrisă, pe care toată lumea o respectă și care a
devenit o realitate ce dictează inclusiv programele restaurantelor și ale
cafenelelor.
În nici zece minute, localul pustiu la venirea mea s-a umplut de râsete, chicoteli,
discuții gălăgioase și solicitări făcute cu mâna ridicată în aer. Familii
cu copii, cupluri ieșite în pauza de prânz, pensionari veniți la o șuetă și
chiar oameni singuri, precum domnul de la masa de lângă mine – care avea
ușor 80 de ani, dar ieșise la masă îmbrăcat elegant, în pantaloni cu dungă,
sacou și cămașă, cu o pălărie extrem de șic și lavalieră la gât.
A cerut o salată de creveți, pe care a mâncat-o cu înghițituri mici și
gesturi elegante, fără să privească în telefon, fără să vorbească cu nimeni,
fără să se concentreze pe nimic altceva în afară de mâncare. Și-a savurat
apoi în tihnă un espresso lung, privind amuzat la vacarmul din jur, după
care s-a ridicat, îndreptându-se cu pași mici către zona pietonală de
promenadă. Iar eu, privindu-l pe el, mi-am reamintit ce înseamnă acel respect
despre care citim în cărți. Să știi să-ți
faci bucurii zilnice, să ai grijă să-ți fie bine, să te bucuri de viață
chiar dacă nimeni nu te privește. Să te respecți înseamnă să-ți faci timp pentru tine și să alegi să
petreci util si frumos acel timp, chiar dacă ai 20, 50 sau 80 de
ani. Să privești oamenii, să te uiți la vitrine, să citești un ziar, să-ți
mai dorești lucruri, chiar dacă ești doar ,,tu cu tine”.
Dincolo de considerentul financiar, care încetinește sau anulează multe
vise, ceea ce mă întristează la mentalitatea românească este lipsa acestui respect
de sine, care să ne permită să ne ridicăm deasupra circumstanțelor zilnice,
deasupra regimurilor politice și chiar deasupra trecerii timpului. Am auzit
de prea multe ori ,,Ce să-mi mai doresc la vârsta mea?”, ,,Ce pot eu să mai
fac după 50/60/70 de ani?”, ,,Ce rost mai are să fac asta sau asta acum?”,
toate izvorâte din obișnuința de a fi mereu utili, de a avea un scop pus în
slujba altora, de a ajuta, de a face și de a ne pune mereu pe ultimul loc.
Când nu mai lucrăm, nu mai avem copii de crescut sau nepoți de îngrijit,
brusc ne simțim fără niciun țel, fiindcă ideea de a petrece timpul doar
fiind fericiți cu și pentru noi înșine este un concept total străin
și de neimaginat.
Mai mult, spre nefericirea noastră, suntem și un popor care glorifică sacrificiul.
Pentru job, pentru familie, pentru copii, pentru soț. Am auzit multe mame
tinere care se laudă în gura mare că s-au abandonat pe sine pentru copil și
că nu le mai interesează nimic legat de ele însele, uitând că acel copil va
replica și el, cândva, modelul pe care l-a văzut acasă. Mulți angajați care
consideră că petrecutul weekendurilor la serviciu e un act de noblețe care
le va asigura gloria eternă și o plăcuță bătută în litere de aur pe
clădirea firmei la care lucrează, uitând că nimeni nu e de neînlocuit
și că timpul trece ireversibil în defavoarea lor. Am cunoscut proaspete
soții care, odată văzute cu verigheta pe deget, au găsit că aspectul fizic,
micile bucurii individuale sau timpul petrecut cu prietenele sunt chestiuni
neglijabile, pe principiul ,,Doar sunt femeie măritată, ce-mi mai
trebuie?”.
Ați auzit vreodată teoria ,,punerii ouălor în același coș”, pe care o folosesc
uneori brokerii pentru a explica de ce nu e bine să-ți investești toți banii
într-un singur loc? Prea mulți dintre noi facem exact asta cu timpul
și energia noastră: ne raportăm la alții înainte de a ne raporta la
noi înșine și ștergem totul din viața noastră de dragul unui singur om, a
unei singure activități, a unui singur scop. Nici măcar nu încercăm să
atingem un echilibru, fiindcă găsim o plăcere inexplicabilă în a fi ,,mamă
eroină”, ,,erou al muncii”, ,,nevastă-model” și alte principii de pe
vremuri, declinate în varianta capitalistă și de secol XXI.
Deschideți televizorul la ora știrilor, indiferent de canal, și veți auzi aceleași
exprimări abrazive pentru ureche. ,,O bătrână de 55 de ani…”, ,,Doi bătrâni
de 60 de ani…”. ,,Unui bătrân de 58 de ani i s-a făcut rău în prima zi de
caniculă”. Apoi deschideți un jurnal similar al unei televiziuni franceze,
germane, spaniole sau italiene și căutați – în zadar, vă asigur – o
exprimare similară. În Occident, oamenii ajunși la vârsta pensionării sunt
numiți ,,veterani”, ,,seniori” sau ,,domni/doamne venerabili/e” cu respect
și diplomație.
La noi sunt ,,bătrâni”, ,,bătrâne”, ,,moși”, ,,tatăi” și ,,mamăi”. O mostră
de ignoranță sau doar simptomul unei societăți în care nu mai reprezinți nimic
în momentul în care nu mai poți SERVI cuiva, nu mai poți plăti rate la
bancă, școli particulare, abonamente la fitness și nu mai poți semna condica
în fiecare dimineață la 9? După o anumită vârstă, românii ajung să se
considere inutili și fără țel, iar societatea nu face decât să le confirme
acest lucru, umilindu-i în fel și chip. Și nu, nu e vorba doar de bani, e
vorba în primul rând de atitudinea față de propria persoană și de ceea
ce ești dispus să accepți sau nu. Deloc întâmplător, imaginea oricărei
doamne trecute de 70-80 de ani care se încăpățânează să-și păstreze
bunul-gust și cochetăria trezește la noi exclamații pe care le-am auzit de
nenumărate ori: ,,O babă nebună”. Adică, ce-i mai trebuie, la vârsta ei,
să-și pună o rochie elegantă, o pereche de pantofi frumoși și să-și
aranjeze părul? Ce-i mai trebuie respect de sine și cochetărie, dacă nu mai
are 18 de ani și ,,90-60-90”?
Privindu-l pe “ seniorul “ german, mi-am adus aminte și de doamnele cochete
din cafenelele pariziene pe care le admirasem de atâtea ori, de bătrânica
simpatică dintr-un boutique londonez, care proba cercei vintage, de bunica unui
fost coleg american de la masterat, care își petrecea după-amiezele citind
reviste de modă și colindând magazine de antichități. Și, în ultimă instanță,
de propriul meu bunic, care la 91 de ani nu rata nicio știre, niciun ziar
și nicio revistă de economie și politică, care comenta cu entuziasm fiecare
meci de la campionatul european, ba chiar își făcea planuri și croșeta
pronosticuri pentru Cupa Mondială care urma peste patru ani. Și, punând
laolaltă toate adevărurile ignorate pe care le-am citit de-a lungul vremii,
mi-am dat seama că așa vreau să fiu și eu peste 40 de ani. Doar că, pentru
ca asta să se întâmple, trebuie să încep de acum. Fiindcă ceea ce
tolerezi la 20 sau la 30 de ani ajunge să fie destinul tău la 50, 60 sau
70.
Și nu, nimic din cele de mai sus nu ține de alții. Nu trebuie să te războiești
cu nimeni, nu trebuie să închizi uși în nas, nu trebuie să bați cu pumnul
în masă. Trebuie doar să faci alegeri mai deștepte, să faci loc, delicat,
pentru mici bucurii semnificative, să spui un ,,nu” elegant atunci când cineva vrea să profite de timpul,
energia și bunăvoința ta, să nu te arunci cu capul înainte în orice
proiecțel, doar ca să-ți arăți disponibilitatea și să speri că vei
contabiliza niște bile albe pe o tabelă imaginară și inexistentă, să nu
zici niciodată, ,,O să am timp de mine mâine, săptămâna viitoare, luna
viitoare, după ce copiii intră la școală, după ce, după ce, după ce”. Dacă
nu îl smulgi tu cu bună-știință din ghearele vieții, e posibil ca acel timp să nu vină niciodată.
Trecem, cei mai multi, prin viata fara sa
stim sa ne bucuram de etapele ei.; evident, cei care le
prind pe toate.."
Primit pe mail, daca stiti autorul...
