DARURI NEPRETUITE

"Un dar extraordinar pe care îl putem oferi celor dragi este ascultarea.

Lasă celor dragi senzaţia că poţi să-i auzi, senzaţia că poţi să-i înţelegi,
senzaţia că eşti acolo pentru ei, senzaţia că fiinţa lor este foarte importantă pentru tine. Dăruiţi în această perioadă încredere. Veniţi către oameni cu o inimă plină de încredere, cu o briză proaspătă de optimism, cu sufletul plin de bunătate. Arătaţi că sunteţi bogaţi prin faptul că puteţi oferi bunătate.

Porniţi mereu de la premiza că oamenii sunt buni, chiar dacă aţi fost sau veţi mai fi dezamăgiţi. Dăruiţi celorlalţi încredere şi întampinaţi cu bunătate oamenii pe care îi întalniţi.

Să petrecem zile în care să nu mai fim centraţi pe nevoile şi dorinţele noastre, zile în care să fim mai atenţi la nevoile şi dorinţele celor dragi!
Nu este suficient să le luăm un cadou. Este necesar să-i facem pe cei dragi să simtă că sunt importanţi pentru noi, că au un rol vital în viaţa noastră, iar acest lucru nu-l putem obţine doar cumpărand daruri.

Trebuie să găsim o cale de a le înflori inima. Oferind celuilalt încredere, bunătate, ascultandu-l sincer, fără a-l judeca, îi putem oferi darul nepreţuit de a se simţi liber, de a se simţi înţeles şi acceptat aşa cum este."

Cristian Turcanu

Pietrele stelelor

L E O L A M - The Jewish Heritage Foundation - Moinesti: Pietrele stelelor:                                                                                   Bianca Pintilie        Eu am fost întotdeauna fascinată...

Ziua Învierii

A sosit ziua-Nvierii,
Zi de praznic luminat
Că Hristos Mântuitorul
Din mormânt a Înviat.

A zdrobit puterea morţii,
Pe diavol l-a înfruntat,
De necaz şi întristare
Pe tot omul l-a scăpat.

Pe noi toţi ne-a mântuit
Din robie şi păcate,
Ca fiind de sus venit
Dintre cele mai înalte.

Tu, ce laşi în lume pacea,
Iisuse Salvator,
Mergi la cer şi te aşează
Lângă Tatăl Creator.

Şi ne cheamă şi pe noi
La locul de fericire,
Care l-ai gătit în cer
Pentru-a noastră mântuire.
Poezia face parte din volumul de poezii a  preotului Ioan Andrioaie,  "Lumina veşniciei".

Reincarnarea,"un adevar tinut sub cheie"

Adevarul de sub ochii tai!: Reincarnarea,"un adevar tinut sub cheie" chiar de ...: Revin cu un articol pe care in urma cu un an,l-am sters de pe acest blog,astazi reeditandu-l intr-o "nuanta mai captivanta" ce spe...

O perspectivă spirituală asupra îmbătrânirii

Îmbătrânirea: cinci sugestii pentru ușurarea drumului

În scopul de a găsi un mod natural, grațios de a îmbătrâni în societatea noastră, care deține imagini atât de negative despre bătrânețe, este necesară o schimbare radicală în modul de a gândi. Iată câteva sugestii:

Uitați tot ceea ce societatea vă spune despre îmbătrânire și despre a fi bătrân

Punctul de vedere al societății în ceea ce privește îmbătrânirea nu este unul spiritual. Aceasta nu consideră ființele umane ca și purtătoare ale unui suflet atemporal, ci ca organisme fizice care decad treptat și devin inutile. Dar fiecare ființă umană care experimentează viața cu o inimă deschisă și cu o minte deschisă va concluziona că în viață există mai multe decât aceasta. Viața are o dimensiune spirituală, și această dimensiune este de fapt mult mai fundamentală decât cea fizică. Ca bătrân vă puteți conecta mult mai ușor cu acea dimensiune pentru a dobândi inpirație și putere.

Înțelegeți că nimic nu se pierde niciodată

Nimic și nimeni nu se ”pierde în noapte”; tot ceea ce are valoare se păstrează. Unul dintre primele lucruri pe care le aflăm după ce murim și avem acces la cealaltă parte, este că totul încă există. Membrii familiei noastre și prietenii dragi, lumea copilăriei noastre, experiențele noastre cele mai prețioase – totul există încă. Și ne putem conecta cu cei dragi sau retrăi anumite experiențe dacă noi așa alegem – toate sunt acolo pentru noi. Mergând împreună cu fluxul vieții și predându-ne procesului de îmbătrânire, ajungem la această dimensiune atemporală unde tot ce are o subtanță reală este păstrat. Dacă îndrăznim să dăm drumul, putem primi sclipiri din această dimensiune. Apoi ajungem să ne dăm seama la nivel interior că nimic nu este pierdut – și această cunoaștere interioară aduce pace și calm.

Ieșiți în lume. Acesta este momentul în care să vă lăsați lumina să strălucească. Ea va servi societății și tovarășilor voștri ființe umane.

Tinerii de multe ori nu-i înțeleg pe cei în vârstă. Cum pot să accepte atât de ușor, pașnici și fericiți în timp ce se confruntă zilnic cu pierderea sănătății și abilităților, precum și cu apropierea morții? Răspunsul este că cei în vârstă au o cunoaștere interioară pe care tinerii nu o au. Oamenii în vârstă sunt în general marcați și maturizați de către experiențele de viață care i-au făcut mai blânzi și mai grijulii decât este media tinerilor. O persoană mai în vârstă a trebuit să dea drumul și să se predea de mai multe ori. Din aceasta apare un calm care aduce pace și fericire. Bătrânii ar face un serviciu imens societății și tovarășilor lor (mai tineri) umani dacă ar fi conștienți de darurile lor și le-ar împărtăși. Aruncați în mod cinstit o privire la ceea ce are nevoie lumea astăzi: telefoane noi, mașini mai rapide? Nu: înțelepciune, calm și pace. Nu asta este ceea ce au de oferit persoanele în vârstă?

Vedeți relativitatea rolurilor pe care oamenii le joacă. Nu le luați atât de în serios.

Viața este un joc. Oamenii (citiți adulții) care sunt total angajați în joc își iau rolurile foarte în serios. Nu vă lăsați prinși prea mult de joc; păstrați o mică distanță. Vedeți prin el; observați cum jucătorii își joacă fiecare rolul său. Atunci când vezi societatea umană ca pe un joc pe care oamenii îl joacă este mult mai ușor să dai drumul/să te eliberezi de standardele și așteptările implicate. Face să fie mult mai ușor să dai drumul acelor roluri pe care obișnuiai să le joci – ca părinte, angajator sau angajat, etc. – și să te deschizi unui nou capitol în viața ta.

Puneți-vă încrederea în viață. Aveți încredere că viața vă va aduce noi experiențe, noi roluri care să se potrivească persoanei care sunteți acum, nu persoanei care ați fost. Dând drumul trecutului și predându-vă, vă deschideți noului și puteți descoperi diferite părți ale voastre înșivă. Dacă vă țineți de ceva care nu vi se mai potrivește, va apărea un sentiment de goliciune și pierdere. Aveți încredere în viață și dați drumul.

Nu vă mai identificați cu corpul vostru și cu lumea fizică, ci cu conștiința voastră

Identificarea cu rolul vostru în lumea fizică și socială este distractivă și interesantă atâta timp cât vă dați seama că este doar un joc. Pentru o vreme sunteți complet absorbiți de el și apoi îi dați drumul din nou. În acest fel, treceți printr-o serie întreagă de experiențe și sufletul vostru se îmbogățește prin asta. Este firesc ca pentru o perioadă din viața voastră să vă identificați cu rolurile pe care le jucați, dar este, de asemenea, firesc să simțiți la un moment dat că este timpul să renunțați și să vă dați seama cine sunteți dincolo de acel rol. Acest lucru ar trebui să se petreacă pe măsură ce îmbătrâniți.

Imaginați-vă că conduceți o mașină. Dacă vă gândiți că voi sunteți mașina, va fi groaznic atunci când se întâmplă ceva cu ea. Dacă vă dați seama că voi sunteți șoferul, nu este chiar atât de rău: știți că nu sunteți mașina și puteți ca doar să ieșiți din ea.

Mergeți și așezați-vă în fața oglinzii și priviți-vă reflectarea: vedeți cum fața voastră îmbătrânește. Dar în spatele feței voastre, a ochilor voștri, este ceva care nu îmbătrânește și care nu are vârstă pentru că este atemporală: conștiința voastră. Simțiți-o! Prin identificarea cu conștiința voastră și nu cu corpul vostru îmbătrânit, curgeți împreună cu procesul natural al îmbătrânirii. Conexiunea cu cine sunteți voi cu adevărat, cu dimensiunea sufletului vostru se adâncește. Această conștientizare vă face să străluciți cu înțelepciune și pace.

Articolul intreg aici.

Esti la fel de tanar ca increderea ta

Esti la fel de tanar ca increderea ta
  - Albert Schweitzer (1875 - 1965) -

     "Tineretea nu este o etapa de viața, ci este o stare de spirit. Este impulsul vointei, vivacitatea imaginatiei, victoria curajului in fata lasitatii, triumful aventurii asupra inertiei umane.
    Nimeni nu imbatraneste pentru ca a trait un anumit numar de ani. Un om devine batran cand isi ia ramas bun de la idealurile sale. De-a lungul anilor, pielea se rideaza; prin pierderea entuziasmului, se rideaza sufletul. Grijile, indoiala, lipsa de incredere, teama si disperarea sunt adevaratii ani lungi din viata unui om, care pleaca capul spre pamant si tarasc sufletul prin praf.
Nu conteaza daca un om are 17 sau 70 de ani, in inima fiecaruia traiesc dorul de minunea vietii, uimirea la   vederea stelelor milenare si a lucrurilor si gandurilor eterne, asumarea riscului, entuziasmul copilaresc  nesatios pentru ceea ce va aduce ziua de maine, bucuria exuberanta si pofta de viata.
Esti la fel de tanar ca increderea ta in viata si la fel de batran ca indoiala ta, la fel de tanar ca speranta ta, si la fel de batran ca deznadejdea ta. Atata timp cat mesajul frumusetii, maretiei si bucuriei lumii ajunge la inima ta, atata timp esti tanar. Numai atunci cand aripile iti atarna si inima iti este acoperita de zapezile pesimismului si de gheata cinismului, numai atunci esti cu adevarat batran!"
sursa

Respectul de sine

"Am regăsit de multe ori, în cărți, discursuri motivaționale sau în filozofia colectivă, că modul în care ne privim și ne tratăm noi pe noi înșine devine, inevitabil, modul în care ne vor privi și ne vor trata ceilalți.
Ba chiar am dat din cap a acceptare, convinsă de acest adevăr perfect logic. Dar, pentru că multe dintre înțelepciunile vieții ne intră pe o ureche și fac imediat stânga-mprejur pe cealaltă, nu m-am priceput niciodată prea bine să parcurg drumul de la înțelegere la implementare în existența mea zilnică.

Apoi am citit, într-o carte scrisă de o franțuzoaică care și-a petrecut o bună parte a vieții în Japonia, un lucru ținând de filozofia niponă care mi-a scurtcircuitat aceleași sinapse bătătorite deja de adevărul de mai sus.
,,O persoană cu adevărat liberă este cea care-și permite să refuze o invitație la cină fără să ofere niciun pretext”. Cât de elocvent, cât de eliberator, cât de greu de pus în practică.

Ambele revelații au ajuns să ocupe câte o filă în caietul cu citate pe care-l țin de la 16 ani, atent înregimentate în categoria lucrurilor deștepte, de recitit din când în când și de uitat invariabil în dimineața zilei următoare.
Până când, la începutul acestui an, în timp ce încercam să-mi ordonez ,,to do”-urile pentru următoarea perioadă, mi-am dat seama că ultima persoană pe lista mea de priorități ajunsesem chiar eu.
Și, pentru prima dată, am înțeles ce înseamnă libertatea despre care vorbeau japonezii și respectul pe care trebuie să-l soliciți, nu să-l lași la discreția altora. Un respect înțeles ca timp cerut pentru tine, ca egoism sănătos,  ca așteptări pozitive și ca refuz al tuturor lucrurilor care nu te reprezintă.

Realist vorbind, ultimii cinci ani au fost mai mult despre alții decât despre mine și, contrar logicii, mi-a plăcut acest lucru fiindcă de cele mai multe ori m-a făcut să mă simt utilă și să simt că am un scop și o menire.
Dacă aveam vreo programare la medic, vreo rezervare la restaurant, vreo întâlnire la film sau vreo petrecere privată de bifat, iar programul meu pe ziua respectivă se aglomera în mod neașteptat cu vreo întâlnire, un eveniment sau o solicitare din partea unui prieten, acelea erau primele liniuțe tăiate cu cerneală albastră. ,,Lasă că fac altădată”, ,,Săptămâna viitoare”, ,,Luna viitoare”, ,,Nu e momentul”. Până când, trăgând linia sub mine, am constatat că toate micile mele răsfățuri sau nevoi personale stăteau sub semnul lui ,,Când o să am timp”. Adică, având în vedere antecedentele, niciodată.

Săptămâna aceasta, în timpul unei călătorii – în scop profesional – la Munchen, am ales să iau prânzul într-unul dintre localurile cochete din Marienplatz, în centrul orașului. La sosirea mea, totul era gol. ,,Aș vrea o masă pe terasă, vă rog”, i-am glăsuit politicos chelnerului, care – la fel de reverențios – a dat din cap a negație. ,,Totul este rezervat, ne pare rău, vă mai putem găsi o masă doar înăuntru, cu puțin noroc”. M-am uitat în jur, la cele aproape 40 de mese gol-goluțe și m-am simțit ca la ,,Camera Ascunsă”. ,,Dar nu e nimeni”, am exclamat eu, mirată. ,,Nu e acum, dar să vedeți în zece minute”, a zâmbit băiatul.

Uitându-mă la ceas, mi-am dat seama că avea dreptate. Cum putusem să uit? Era ora 12 fără cinci minute, iar în toate țările civilizate, intervalul 12-14 este dedicat mesei, fără excepție. N-o să vezi vreodată un elvețian, un neamț sau un francez care să-și ia masa de prânz la ora patru, fiindcă a avut rapoarte de făcut și n-a putut să plece, nici vreun englez care mănâncă peste tastatatura computerului un Snickers cumpărat de la automat, fiindcă are prea multe de făcut și nu-și permite să plece o jumătate de oră din birou. E o regulă nescrisă, pe care toată lumea o respectă și care a devenit o realitate ce dictează inclusiv programele restaurantelor și ale cafenelelor.

În nici zece minute, localul pustiu la venirea mea s-a umplut de râsete, chicoteli, discuții gălăgioase și solicitări făcute cu mâna ridicată în aer. Familii cu copii, cupluri ieșite în pauza de prânz, pensionari veniți la o șuetă și chiar oameni singuri, precum domnul de la masa de lângă mine – care avea ușor 80 de ani, dar ieșise la masă îmbrăcat elegant, în pantaloni cu dungă, sacou și cămașă, cu o pălărie extrem de șic și lavalieră la gât.

A cerut o salată de creveți, pe care a mâncat-o cu înghițituri mici și gesturi elegante, fără să privească în telefon, fără să vorbească cu nimeni, fără să se concentreze pe nimic altceva în afară de mâncare. Și-a savurat apoi în tihnă un espresso lung, privind amuzat la vacarmul din jur, după care s-a ridicat, îndreptându-se cu pași mici către zona pietonală de promenadă. Iar eu, privindu-l pe el, mi-am reamintit ce înseamnă acel respect despre care citim în cărți. Să știi să-ți faci bucurii zilnice, să ai grijă să-ți fie bine, să te bucuri de viață chiar dacă nimeni nu te privește. Să te respecți înseamnă să-ți faci timp pentru tine și să alegi să petreci util si frumos acel timp, chiar dacă ai 20, 50 sau 80 de ani. Să privești oamenii, să te uiți la vitrine, să citești un ziar, să-ți mai dorești lucruri, chiar dacă ești doar ,,tu cu tine”.

Dincolo de considerentul financiar, care încetinește sau anulează multe vise, ceea ce mă întristează la mentalitatea românească este lipsa acestui respect de sine, care să ne permită să ne ridicăm deasupra circumstanțelor zilnice, deasupra regimurilor politice și chiar deasupra trecerii timpului. Am auzit de prea multe ori ,,Ce să-mi mai doresc la vârsta mea?”, ,,Ce pot eu să mai fac după 50/60/70 de ani?”, ,,Ce rost mai are să fac asta sau asta acum?”, toate izvorâte din obișnuința de a fi mereu utili, de a avea un scop pus în slujba altora, de a ajuta, de a face și de a ne pune mereu pe ultimul loc. Când nu mai lucrăm, nu mai avem copii de crescut sau nepoți de îngrijit, brusc ne simțim fără niciun țel, fiindcă ideea de a petrece timpul doar fiind fericiți cu și pentru noi înșine este  un concept total străin și de neimaginat.

Mai mult, spre nefericirea noastră, suntem și un popor care glorifică sacrificiul. Pentru job, pentru familie, pentru copii, pentru soț. Am auzit multe mame tinere care se laudă în gura mare că s-au abandonat pe sine pentru copil și că nu le mai interesează nimic legat de ele însele, uitând că acel copil va replica și el, cândva, modelul pe care l-a văzut acasă. Mulți angajați care consideră că petrecutul weekendurilor la serviciu e un act de noblețe care le va asigura gloria eternă și o plăcuță bătută în litere de aur pe clădirea firmei la care  lucrează, uitând că nimeni nu e de neînlocuit și că timpul trece ireversibil în defavoarea lor. Am cunoscut proaspete soții care, odată văzute cu verigheta pe deget, au găsit că aspectul fizic, micile bucurii individuale sau timpul petrecut cu prietenele sunt chestiuni neglijabile,  pe principiul ,,Doar sunt femeie măritată, ce-mi mai trebuie?”.

Ați auzit vreodată teoria ,,punerii ouălor în același coș”, pe care o folosesc uneori brokerii pentru a explica de ce nu e bine să-ți investești toți banii într-un singur loc?  Prea mulți dintre noi facem exact asta cu timpul și energia noastră: ne raportăm la alții înainte de a ne raporta  la noi înșine și ștergem totul din viața noastră de dragul unui singur om, a unei singure activități, a unui singur scop. Nici măcar nu încercăm să atingem un echilibru, fiindcă găsim o plăcere inexplicabilă în a fi ,,mamă eroină”, ,,erou al muncii”, ,,nevastă-model” și alte principii de pe vremuri, declinate în varianta capitalistă și de secol XXI.

Deschideți televizorul la ora știrilor, indiferent de canal, și veți auzi aceleași exprimări abrazive pentru ureche. ,,O bătrână de 55 de ani…”, ,,Doi bătrâni de 60 de ani…”. ,,Unui bătrân de 58 de ani i s-a făcut rău în prima zi de caniculă”. Apoi deschideți un jurnal similar al unei televiziuni  franceze, germane, spaniole sau italiene și căutați – în zadar, vă asigur – o exprimare similară. În Occident, oamenii ajunși la vârsta pensionării sunt numiți ,,veterani”, ,,seniori” sau ,,domni/doamne venerabili/e” cu respect și diplomație.

La noi sunt ,,bătrâni”, ,,bătrâne”, ,,moși”, ,,tatăi” și ,,mamăi”. O mostră de ignoranță sau doar simptomul unei societăți în care nu mai reprezinți nimic în momentul în care nu mai poți SERVI cuiva, nu mai poți plăti rate la bancă, școli particulare, abonamente la fitness și nu mai poți semna  condica în fiecare dimineață la 9? După o anumită vârstă, românii ajung să se considere inutili și fără țel, iar societatea nu face decât să le confirme acest lucru, umilindu-i în fel și chip. Și nu, nu e vorba doar de bani, e vorba în primul rând de atitudinea față de propria persoană și de ceea  ce ești dispus să accepți sau nu. Deloc întâmplător, imaginea oricărei doamne trecute de 70-80 de ani care se încăpățânează să-și păstreze bunul-gust și cochetăria trezește la noi exclamații pe care le-am auzit de nenumărate ori: ,,O babă nebună”. Adică, ce-i mai trebuie, la vârsta ei, să-și pună o rochie elegantă, o pereche de pantofi frumoși și să-și aranjeze părul? Ce-i mai trebuie respect de sine și cochetărie, dacă nu mai are 18 de ani și ,,90-60-90”?

Privindu-l pe “ seniorul “ german, mi-am adus aminte și de doamnele cochete din cafenelele pariziene pe care le admirasem de atâtea ori, de bătrânica simpatică dintr-un boutique londonez, care proba cercei vintage, de bunica unui fost coleg american de la masterat, care își petrecea după-amiezele citind reviste de modă și colindând magazine de antichități. Și, în ultimă instanță, de propriul meu bunic, care la 91 de ani nu rata nicio știre, niciun ziar și nicio revistă de economie și politică, care comenta cu entuziasm fiecare meci de la campionatul european, ba chiar își făcea planuri și croșeta pronosticuri pentru Cupa Mondială care urma peste patru ani. Și, punând laolaltă toate adevărurile ignorate pe care le-am citit de-a lungul vremii, mi-am dat seama că așa vreau să fiu și eu peste 40 de ani. Doar că, pentru ca asta să se întâmple, trebuie să încep de  acum. Fiindcă ceea ce tolerezi la 20 sau la 30 de ani ajunge să fie destinul tău la 50, 60 sau 70.

Și nu, nimic din cele de mai sus nu ține de alții. Nu trebuie să te războiești cu nimeni, nu trebuie să închizi uși în nas, nu trebuie să bați cu pumnul în masă. Trebuie doar să faci alegeri mai deștepte, să faci loc, delicat, pentru mici bucurii semnificative, să spui un ,,nu” elegant atunci când cineva  vrea să profite de timpul, energia și bunăvoința ta, să nu te arunci cu capul înainte în orice proiecțel, doar ca să-ți arăți disponibilitatea și să speri că vei contabiliza niște bile albe pe o tabelă imaginară și inexistentă, să nu zici niciodată, ,,O să am timp de mine mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare, după ce copiii intră la școală, după ce, după ce, după ce”. Dacă nu îl smulgi tu cu bună-știință din ghearele vieții, e posibil ca acel timp să nu vină niciodată.

Trecem, cei mai multi, prin viata fara sa stim sa ne bucuram de etapele ei.; evident, cei care le prind pe toate.."

 Primit pe mail, daca stiti autorul...