„Întoarcere în secolul 21” - Ioana Pârvulescu

 

„Să mi se permită să visez pe marginea unui om viitor, mai fericit decât cel de până acum, aflat măcar la stadiul de dezvoltare al propriului computer. Un om care să poată șterge un cuvânt sau chiar o literă greșită a vieții pe care și-o scrie clipă de clipă și s-o înlocuiască fără efort cu altele mai bune. Care să poată merge înainte și înapoi în succesiunea faptelor lui. Care, dând un simplu search, o căutare, atunci când a pierdut sau a uitat ceva, să-și aducă imediat în fața ochilor toate locurile în care se află ceea ce caută. Care să știe exact câtă memorie mai are, iar dacă i se pare că nu-i rămâne destulă, să aibă una nouă la dispoziție. Un om care să dispună de comanda help când are nevoie de ajutor și care să trimită spre „,calculatorul divin" sent error atunci când are probleme cu trupul sau sufletul lui, iar acesta să-i răspundă neapărat ce se poate regla în situația dată. Un om care, atunci când face o boacănă, să poată da imediat undo, adică să desfacă tot făcutul. Care să-și mute, în puzzle-ul vieții, orice zi în orice loc, care să treacă fără probleme dintr-o lume paralelă în alta, printr-un simplu copy-paste, care să poată fi în mai multe locuri deodată. Și, în fine, comanda pe care mi-o doresc cel mai mult și care pare atât de simplă și de eficientă, chiar dacă adresantul e marele Necunoscut: RESTORE MY COMPUTER TO AN EARLIER TIME!”

 *****

„PAROL!

Constatam, nu demult, într-un grup de prieteni apropiaţi ca vârstă, că nu se mai folosește în ziua de azi, la nici o generație, formula magică a copilăriei noastre: „Pe cuvânt de onoare!" Când trebuia să convingi, când îți era pusă la îndoială sinceritatea, când voiai să închei discuția, ajungea să rostești formula asta, la fel de eficientă ca „Abracadabra!“ în momentele de cumpănă din poveşti. Totul se limpezea și se liniștea ca prin farmec. Nu mai încăpea discuție! Pe de altă parte, când făceai o promisiune greu de ținut sau când spuneai un lucru îndoielnic și ți se cerea să le validezi cu un ,,Pe cuvântul meu de onoare!“ te simțeai înfiorat ca un martor care face declarații sub jurământ, într-o solemnă curte de justiție. Te gândeai bine înainte să spui un asemenea lucru. De câte ori, chiar în jocurile noastre inocente, nu am cerut sau nu mi s-a cerut garanția cuvântului de onoare! Nu-mi amintesc să mi-l fi călcat vreodată, nu cu voie, în orice caz. Chiar copiii mai mari și mai „răi“ decât mine, cărora le ceream această garanție, ezitau, se fâstâceau şi până la urmă evitau să-și dea cuvântul dacă era ceva care să scârțâie în afirmațiile lor, de obicei cu scuza ,,nu-mi dau cuvântul pentru atâta lucru!“.

Exista și varianta prescurtată: „Pe cuvântul tău? Pe cuvântul meu!" Nu știam, desigur, ce e cuvântul, nici ce e onoarea, dar le intuiam importanța și le prețuiam la adevărata lor valoare. Simţeam că e riscant să le pierzi. Lumea copiilor are, contrar clișeului închis în adjectivul ,,copilăresc", un grad de solemnitate şi o seriozitate care se pierd pe parcurs. Mizele sunt întotdeauna foarte mari. Lumea în care ne jucam avea cuvânt, noi aveam onoare.

Trăim o epocă în care nu se mai spune „Pe cuvântul meu!“,,,Pe onoarea mea!",,,Pe cuvânt de onoare!". S-a pierdut și înțelesul expresiei „om de cuvânt“. Onoarea s-a subțiat și ea, iar rușinea dezonoarei a dispărut cu totul, e datată. Nu mai avem nici măcar consolarea lui Parol! Avem, în compensație, o mulțime de parole.”

*****

„Rareori o bibliotecă, animal vertebrat pe o treaptă de evoluţie superioară, rămâne întreagă după moartea celui care a creat-o. Cărțile ei ajung să călătorească te miri unde. Mă consolez cu un gând, ca atunci când pierd un obiect valoros, o bijuterie de familie, să zicem: cineva se va bucura nespus găsind-o. De fapt cărțile sunt făcute să călătorească, să migreze de la un om la altul, de la o generaţie la alta, de la o familie la alta. N-are rost să le impui cuiva și nu se pot păstra laolaltă cu forța. Asemenea dragostei, carte cu de-a sila nu se poate. Cartea e dragoste. Toate bibliotecile risipite, toate dedicațiile pierdute, ajunse în anticariate, vor face cândva bucuria unui viitor împătimit al cărții, vor fi memoria unei zile bune viitoare, ,,ca nişte puncte într-o paranteză".

Alte fragmente aici:

https://mihaeladr.blogspot.com/2024/07/cartile-au-trup.html

https://mihaeladr.blogspot.com/2024/07/cartile-care-ne-seamana.html

Cartea se poate descărca gratuit din linkul:

https://humanitas.ro/humanitas/carte/intoarcere-in-secolul-21-0

CĂRȚILE CARE NE SEAMĂNĂ

 

Așa cum cea mai răspândită metaforă legată de femeie în istoria literaturii este cea a florii, cea mai răspândită metaforă prin care se descrie cartea este cea a lumii. Multă vreme omul a fost suficient de orgolios și suficient de credincios ca să se compare direct cu Dumnezeu şi să încerce să-l imite. Sunt câțiva poeți din secolul 17 care-şi clădesc mica lor lume scrisă în 7 zile, ca să imite marea lume a lui Dumnezeu. Cât timp un Dumnezeu a vegheat din cerul omului, scriitorul a vegheat și el din cerul cărții asupra personajelor, controlându-le gândurile, ştiindu-le intențiile, meandrele vieții și sfârșitul. Mai târziu, când cerul omului a rămas gol, scriitorii au început să dea independență personajelor, să afirme că nu le mai ştiu soarta, că se lasă ei conduși de ele, că logica şi coerenţa din universul himeric se autogenerează și nu depind de intențiile autorului. Oricum însă, metafora cărţii-lume a continuat să fie valabilă: cum e lumea, așa e şi cartea. Liniuţa de unire între cele două ar fi înțelegerea. Când înțelegi bine lumea cărții, înțelegi și lumea-lume și reciproc.

De încăpătoarea metaforă carte-lume s-a abuzat întocmai ca de metafora femeii-floare. Pentru mine, cărțile seamănă perfect cu oamenii, sunt feminine sau masculine, independent de feminitatea sau masculinitatea autorilor. ,,Cărţile sunt ca oamenii", am scris, acum câțiva ani, pe coperta a patra a unei colecții de literatură şi am dezvoltat comparaţia pe tema întâlnirii: „Pe unele le întâlnești la tot pasul, dar nu-ți produc nici o impresie, le uiți imediat. Cu unele te întâlnești de nevoie. Sunt altele pe care îți aminteşti că le-ai iubit, dar nu-ți mai spun nimic și câteva care pur şi simplu n-au vrut să te iubească..." Fiecare cititor are, din experiență proprie, exemple destule care să ilustreze situațiile livreşti de mai sus.

Judecata pripită, neîntemeiată, adică acea atitudine pe care francezii o numesc méconnaissance, loveşte în acelaşi fel oamenii și cărțile. Am asistat la o discuţie în care se emiteau judecăţi suficiente și negative asupra unui ins pe care știam precis că nici unul dintre cei prezenţi nu-l cunoaşte altfel decât din auzite, dintr-o primă și superficială „,,lectură“.

Avem uneori faţă de cărți antipatii încă de la prima întâlnire, fără să putem să ne stăpânim reacția de respingere, după cum alteori suntem atrași inexplicabil de câte un titlu sau trăim un adevărat coup de foudre (în timp ce alți cititori se întreabă ce-om fi găsit la respectivul op). Felul în care se vorbeşte despre cărți necitite, creându-li-se o bună sau rea faimă nemeritată, este pe măsura felului în care vorbim cu toții, adesea, despre oameni pe care nici măcar nu i-am răsfoit, dându-le, fără temei, chipuri de îngeri sau de monștri. Între războaie, romanul lui Proust, de pildă, avea o putere de atracţie maximă asupra cititorilor români de orice vârstă, mai ales asupra tinerilor, care îl terminau dintr-o sorbire şi îl reluau cu delicii. Acum lucrurile stau tocmai invers, cartea îi sperie în special pe tineri, dar nu numai pe ei. Intelectuali care nu au trecut de primele trei pagini din „À la recherche du temps perdu” spun fără remușcări că e plicticoasă la culme, ilizibilă (paradoxul face că o asemenea afirmație are valoare abia dacă și după ce ai citit o carte). Când, în facultate, am primit „À la recherche...” în ediția poche Gallimard, de la niște prieteni care-și uniseră vieţile şi bibliotecile, dăruind imediat toate cărțile duble, am început să citesc primul volum fără tragere de inimă, așa cum îndeplineşti o datorie plicticoasă. Mai că eram și eu de acord cu afirmația lectorului ipotetic dintr-o tabletă a lui Eco în care se imaginează păreri contemporane asupra unor romane clasice. Acest cititor respinsese, asemenea lui Gide, romanul lui Proust de la publicare, justificându-se cam aşa: „Poate că sunt eu greu de cap, dar chiar nu reuşesc să mă conving că un domn are nevoie de treizeci de pagini pentru a descrie cum se sucește și se răsuceşte în pat înainte de a adormi." Abia după ce am descoperit cât umor are Proust, cât de nonconformist este și cât de inventiv în portretele lui, ce lume delicat-atroce se naşte în fiecare volum, mi-am construit singură o altă imagine a romancierului. Proust din auzite e greu, e arborescent, e prea subtil pentru a fi ispititor. Proust pe care îl cunoști bine e bun. Proust pe care îl recitești, aşadar îl iubești, e pasionant, frazele lui te prind în plasa lor de păianjen, iar subtilitățile lui îți schimbă imaginea lumii. Jurnalul lui Sebastian sau cel al lui Jeni Acterian stau mărturie. Situația contrară e la fel de plauzibilă: o carte din auzite poate fi pasionantă, citită prima dată pare destul de bună, dar citită a doua oară devine de nesuportat. Prima întâlnire poate fi înşelătoare la cărți ca şi la oameni, iar marile prietenii se pot naşte şi după un eşec inițial. În Jurnalul lui Iacob Negruzzi, Maiorescu e descris, după prima întâlnire, ca „un şarlatan înfumurat" şi probabil că nici opinia lui Maiorescu n-a fost mai entuziastă. Din fericire, mai târziu cei doi s-au citit mai bine.

Cărţile ne seamănă. Uneori faima le precedă, iar atunci când le cunoaştem îndeaproape ne dezamăgesc. Alteori descoperim că gura lumii le nedreptățea îngrozitor. Ne enervează de la un capăt la altul, le socotim proaste, ticăloase sau sunt o bucurie repetată la fiecare dintre întâlnirile pe care le avem cu ele. Descoperim, contrariați, că, la fel ca oamenii, se schimbă, fac riduri. Sau că par să fi descoperit un elixir al tinereții și noi suntem cei care îmbătrânim mult înaintea lor. Au urmași, unul sau mai mulți. N-au urmași. Dacă există, urmașii nu sunt neapărat aşa cum i-ar fi dorit ele, cum te-ai fi aşteptat să fie din aşa părinți de seamă.

Ne influenţează sau ne manipulează. Escrocheria și chiar hoţia nu le sunt, uneori, străine. Intră în conflict unele cu altele sau se susțin cu discreție. Au noroc sau ghinion în viață. Ne dau o mână de ajutor pe neaşteptate și fără să le-o cerem. Le cunoaștem din întâmplare sau ne sunt prezentate, recomandate cu insistență. Sunt câteodată scrise de noi, dar nu e obligatoriu să le iubim cel mai mult pe acestea. Spun lucruri care ne pun pe gânduri. Ne iau prin surprindere sau sunt previzibile. Se întâmplă să fie știute de toată lumea, măcar după nume, să fie cărți „publice“, asaltate. Se întâmplă să fie din cale-afară de singuratice. Te împrieteneşti uşor sau greu cu ele, sau deloc, le eşti fidel sau le trădezi. Le vezi slăbi- ciunile sau te lași cucerit fără ca defectele lor să te intereseze. Au gust, sunt de prost gust sau dezgustătoare. Sunt guralive sau mai degrabă tăcute și misterioase, sunt raționale sau abisale. Fac parte din viața ta, din familia ta, din grijile tale. Îți lasă amintiri. Sunt memorie. Sunt asemenea oamenilor.

 

fragment din cartea „Întoarcere în secolul 21” -  Ioana Pârvulescu

alte fragmente din carte:

https://mihaeladr.blogspot.com/2024/07/intoarcere-in-secolul-21-ioana.html

https://mihaeladr.blogspot.com/2024/07/cartile-au-trup.html

 Cartea se poate descărca gratuit din linkul:

https://humanitas.ro/humanitas/carte/intoarcere-in-secolul-21-0