Fragmente
„Deoarece am pomenit mai
sus numele cumnatei lui beizade Grigore Sturdza, frumoasa şi talentata Elena
Ghika, căsătorită cu un principe Masalski, dar cunoscută mai ales sub pseudonimul
literar de Dora d'Istria, voi povesti aici o întâmplare din viața ei, care ni dă o icoană drastică a regimului ce domnea în Rusia din vremea lui
Neculai Pavlovici.
Dora d'Istria trăia
atunci în Peterburg și,
din pricina frumuseții,
a culturii şi
a spiritului ei, era foarte apreciată de cele mai distinse cercuri ale
aristocrației rusești. Era o adeptă a ideilor liberale şi naţionaliste. Deşi avea grijă să-şi exprime părerile în chip cât se poate de chibzuit,
silindu-se să
nu jignească
întru nimica principiile
stabilite la curte, gura trada prea adesea tendințele
ei liberale şi
simpatiile ce le hrănea
pentru cauza liberării
popoarelor asuprite. Se vede că
răuvoitori au adus la
cunoștința
autocratului, denaturându-le,
unele cuvinte scapate principesei.
Fapt este că Dora
d'Istria a primit într-o zi o scrisoare din cele mai amabile de la ministrul
poliției, rugând-o să-i facă cinstea a-l onora, în aceeaşi zi, cu o vizită la oficiul său, unde va avea plăcerea să-i comunice o veste
care o va interesa foarte mult. Dora d'Istria s-a dus și a fost întâmpinată, la ușa cabine- tului său, de ministru, care, sărutându-i mâna şi oferindu-i brațul, a condus-o, după ce i-a mulţămit pentru amabilitatea
ei, într-un salon alăturat. Când au ajuns în mijlocul acelei încăperi, ministrul s-a
oprit brusc şi a bătut o dată din picior. Înainte ca Dora d'Istria să-l fi
putut întreba ce se întâmplă, ea a simțit
că parchetul cedează sub dânsa și trupul ei a dispărut pănă subsuoare în etajul de jos. Apoi a
simțit că i se ridică rochia și fustele și a început a simți lovituri de vergi: a fost
fustigată în același fel în care sunt fustigați copiii cari s-au făcut vinovaţi de vro greşală. După ce a primit numărul de lovituri ce
trebuia să
i se deie, trapa s-a râdicat
în sus şi ministrul, cu o adâncă reverență,
i-a oferit iar brațul
și a dus-o pănă la trăsură, neuitând să-i sărute mâna înainte de a se despărți de ea.
N-am nevoie să adaug că
biata femeie n-a mai stat mult în Peterburg.
De asemene tratament
s-a mai împărtăşit în vremea lui Neculai Pavlovici multă lume care a avut
pacatul să aibă aplecare cătră idei îndeobşte foarte moderate, dar jignind
principiile autocratului; printre acei nenorociți
a fost și marele poet rus Puşkin.”
Iorgu Roznovanu era rus
de la creştet până la talpă, rus până în adâncul măduvii ciolanelor lui.
A fost căsătorit cu
Alexandrina Câmpineanu, fiica marelui patriot muntean Câmpineanu din vremea
regulamentară și sora lui Ion Câmpineanu, care a fost
de repețite ori ministru în cabinetele lui Ion Brătianu. A avut cu dânsa un fiu, asupra căruia îşi concentrase toate
afecțiunile şi își
punea toate silinţele
pentru a-i lăsa
o avere liberă
de datorii și pe cât mai mare. Pierdu
acest fiu când
ajunsese la vârsta
de douăzeci de ani. Deși lovitura pentru el a fost grozavă, o suportă cu bărbăție.
Neavând moştenitori direcți cărora să li lese averea, se gândi să concilieze amintirea
fiului său cu cultul ce-l păstra pentru Rusia și cu mândria lui de neam. Clădi aproape de curtea de
la Roznov o biserică
în cel mai pur stil
rusesc, cu cavou de familie, în
care urmau să
fie depuse rămășițele fiului pierdut, ale sale și ale soției, iar prin testament lăsă toată averea acelei
biserici, asigurând
întreținerea ei, slujba regulată într-însa, precum și pomenirea Roznovăneştilor. Și, spre mai mare siguranță,
însărcina pe împăratul
Rusiei cu protecția
acelei creațiuni și dănii. Se-nțelege
însă că împăratul Rusiei s-a lepădat de orice legătură cu biserica de la
Roznov, iar moştenitorii
firești ai colonelului porniră proces pentru anularea
testamentului și-l câştigară cu cea mai mare înlesnire.
Ultimile zile ale lui
Iorgu Roznovanu fură îndurerate rău, prin dezastre suferite de ruși în Manciuria*, care mai avură fără îndoială darul să-i agraveze boala și să-i grăbească sfârșitul.