„Viața asta e ca un paradox. Tu înaintezi în vârstă, trec zile și nopți, trec ani, dar sufletul tânjește tot mai mult către inocența pierdută din copilărie. Devii copil iarăși, chiar dacă e mai mult în amintire și în închipuire. Nu mai ai energia de atunci, nu mai sunt vremurile și nici oamenii de atunci, nu mai sunt nici copiii în jur cu care te bucurai de viață.
E ca o nostalgie dulce, dar și amară.
Copilăria lipsită de griji, apoi adolescența plină de dorințe, frustrări, angoase, răni sufletești. Oameni din trecut mai apropiați sau depărtați, de care îți amintești adeseori. Îți amintești clipe petrecute împreună, uneori frumoase, alteori, horror. Părinți lăsați în urmă, uitați în negura timpului, și totuși resuscitati în amintire odată cu trecerea timpului. Pare că de acolo a pornit ceva care are ecou în prezent. O judecată poate prea brutală, fără a încerca să pricepi înțelesul ascuns dincolo de aparențe.Toate revin asupra ta ca un boomerang de care nu poți scăpa nici de ai închide ochii.
Nimic nu se șterge.
Amintiri vii din trecut care ne vorbesc despre noi, cei din prezent. Dar, ceea ce diferă acum, e lipsa suferinței de atunci. Simți că ierți totul cumva. Nici nu ar mai conta încă o judecată în zadar. Suferința din trecut nu o mai retrăiești odată cu amintirea. Și astfel, ierți necondiționat.
Dacă nu ai ierta, ai purta povara judecății până la moarte și dincolo de ea!”
Cristi Ciorcila
