„Întoarcere în secolul 21” - Ioana Pârvulescu | De pe bloguri adunate şi-napoi la lume date

19 iulie 2024

„Întoarcere în secolul 21” - Ioana Pârvulescu

„Să mi se permită să visez pe marginea unui om viitor, mai fericit decât cel de până acum, aflat măcar la stadiul de dezvoltare al propriului computer. Un om care să poată șterge un cuvânt sau chiar o literă greșită a vieții pe care și-o scrie clipă de clipă și s-o înlocuiască fără efort cu altele mai bune. Care să poată merge înainte și înapoi în succesiunea faptelor lui. Care, dând un simplu search, o căutare, atunci când a pierdut sau a uitat ceva, să-și aducă imediat în fața ochilor toate locurile în care se află ceea ce caută. Care să știe exact câtă memorie mai are, iar dacă i se pare că nu-i rămâne destulă, să aibă una nouă la dispoziție. Un om care să dispună de comanda help când are nevoie de ajutor și care să trimită spre „,calculatorul divin" sent error atunci când are probleme cu trupul sau sufletul lui, iar acesta să-i răspundă neapărat ce se poate regla în situația dată. Un om care, atunci când face o boacănă, să poată da imediat undo, adică să desfacă tot făcutul. Care să-și mute, în puzzle-ul vieții, orice zi în orice loc, care să treacă fără probleme dintr-o lume paralelă în alta, printr-un simplu copy-paste, care să poată fi în mai multe locuri deodată. Și, în fine, comanda pe care mi-o doresc cel mai mult și care pare atât de simplă și de eficientă, chiar dacă adresantul e marele Necunoscut: RESTORE MY COMPUTER TO AN EARLIER TIME!”

*****

„PAROL!

Constatam, nu demult, într-un grup de prieteni apropiaţi ca vârstă, că nu se mai folosește în ziua de azi, la nici o generație, formula magică a copilăriei noastre: „Pe cuvânt de onoare!" Când trebuia să convingi, când îți era pusă la îndoială sinceritatea, când voiai să închei discuția, ajungea să rostești formula asta, la fel de eficientă ca „Abracadabra!“ în momentele de cumpănă din poveşti. Totul se limpezea și se liniștea ca prin farmec. Nu mai încăpea discuție! Pe de altă parte, când făceai o promisiune greu de ținut sau când spuneai un lucru îndoielnic și ți se cerea să le validezi cu un ,,Pe cuvântul meu de onoare!“ te simțeai înfiorat ca un martor care face declarații sub jurământ, într-o solemnă curte de justiție. Te gândeai bine înainte să spui un asemenea lucru. De câte ori, chiar în jocurile noastre inocente, nu am cerut sau nu mi s-a cerut garanția cuvântului de onoare! Nu-mi amintesc să mi-l fi călcat vreodată, nu cu voie, în orice caz. Chiar copiii mai mari și mai „răi“ decât mine, cărora le ceream această garanție, ezitau, se fâstâceau şi până la urmă evitau să-și dea cuvântul dacă era ceva care să scârțâie în afirmațiile lor, de obicei cu scuza ,,nu-mi dau cuvântul pentru atâta lucru!“.

Exista și varianta prescurtată: „Pe cuvântul tău? Pe cuvântul meu!" Nu știam, desigur, ce e cuvântul, nici ce e onoarea, dar le intuiam importanța și le prețuiam la adevărata lor valoare. Simţeam că e riscant să le pierzi. Lumea copiilor are, contrar clișeului închis în adjectivul ,,copilăresc", un grad de solemnitate şi o seriozitate care se pierd pe parcurs. Mizele sunt întotdeauna foarte mari. Lumea în care ne jucam avea cuvânt, noi aveam onoare.

Trăim o epocă în care nu se mai spune „Pe cuvântul meu!“,,,Pe onoarea mea!",,,Pe cuvânt de onoare!". S-a pierdut și înțelesul expresiei „om de cuvânt“. Onoarea s-a subțiat și ea, iar rușinea dezonoarei a dispărut cu totul, e datată. Nu mai avem nici măcar consolarea lui Parol! Avem, în compensație, o mulțime de parole.”

*****

„Rareori o bibliotecă, animal vertebrat pe o treaptă de evoluţie superioară, rămâne întreagă după moartea celui care a creat-o. Cărțile ei ajung să călătorească te miri unde. Mă consolez cu un gând, ca atunci când pierd un obiect valoros, o bijuterie de familie, să zicem: cineva se va bucura nespus găsind-o. De fapt cărțile sunt făcute să călătorească, să migreze de la un om la altul, de la o generaţie la alta, de la o familie la alta. N-are rost să le impui cuiva și nu se pot păstra laolaltă cu forța. Asemenea dragostei, carte cu de-a sila nu se poate. Cartea e dragoste. Toate bibliotecile risipite, toate dedicațiile pierdute, ajunse în anticariate, vor face cândva bucuria unui viitor împătimit al cărții, vor fi memoria unei zile bune viitoare, ,,ca nişte puncte într-o paranteză".