CĂRȚILE AU TRUP

 

„Ca orice pasiune, și cea pentru carte are necazurile ei. Plăcerile livrești se ispăşesc, și ele, periodic: când te muți sau când ești nevoit să-ți refaci biblioteca, pentru că nu mai suporți teancurile crescute lângă perete, ca ciupercile după ploaie. Pe scurt, ai cărți, ai probleme. Invers proporționale cu mărimea apartamentului. Așadar problemele mele sunt foarte, foarte mari. Cei care, ca Borges, și-au imaginat Paradisul sub formă de bibliotecă trebuie că aveau locuințe încăpătoare. Atunci când, în lunga vară fierbinte, te lupți corp la corp cu teancurile grele și pline de praf, ești mai aproape de celălalt pol al veşniciei, al cazanelor cu foc continuu. De altfel scriitorii au imaginat şi posibilitatea asta (vezi Cartea iad a lui Frabetti).

Bine și adevărat a zis criticul*:,,Cărțile au suflet!" Problema e că au și trup. (E și problema principală a stăpânilor de cărți.) Înainte de vizita la Ikea, magazinul păturii mijlocii globalizate, unde urma să aleg o bibliotecă nouă pentru vechile mele tomuri, am dezbătut cu diverse persoane care au experiență în domeniu principiile ordonării pe raft. La fiecare soluție existau avantaje și dezavantaje. Varianta alfabetică am respins-o din start: nu am bibliotecă publică, ierarhiile mele interioare trebuie să domine.

 

Varianta pe autori e imposibilă din cauza dimensiunilor diferite: ca să umpli optim spațiul unui raft, cărțile trebuie să aibă cam aceeaşi mărime. Am constatat cu acest prilej că poeții sunt cel mai greu de ordonat, au ideile cele mai bizare în privința formatului. Varianta pe epoci: aceeași problemă. Apoi, pentru marii clasici și interbelici români, mai aveam o întrebare: pun autorii alături de critica dedi- cată lor sau separat? Ca întotdeauna în viața reală, a trebuit să aleg soluții de compromis, să folosesc mai multe criterii și să mă adaptez, de voie, de nevoie, condițiilor date. Liberul-arbitru funcționează, ca întotdeauna, numai între nişte limite riguros stabilite.

A început apoi lupta cu cartea (în celălalt sens al cuvântului decât eram obişnuită, în cel fizic). Coborâte din raft, cărțile mi-au invadat camera ca o apă. Păreau mult mai multe, iar valurile lor se spărgeau uneori, când nu eram atentă, obligându-mă să le refac, iar și iar. Am dedicat un gând pios inventatorului bibliotecii, oricine va fi fost el, care a făcut posibilă conviețuirea perechii om-carte. A urmat scuturatul de praf, bucată cu bucată. Și în fine, pusul la loc, în rafturile frumoase și curate ca o casă nouă. Să spun de la început că ideea mea, că voi putea să-mi țin toate cărțile pe un singur rând, la vedere, a fost o splendidă utopie, iar dezamăgirea pe măsură. În magazin, în raftul bibliotecii-model se aflau pentru exemplificare câteva cărți grațioase, noi-nouţe, și câteva obiecte decorative. La mine fiecare centimetru trebuia umplut. Nu insist asupra obstacolelor intervenite pe parcurs, scosul vechilor biblioteci, ambalajele, și nici asupra faptului că, rafturile fiind modulabile, le-am folosit atât de eficient încât nu mi-au ajuns. Din mulțimea de legi ale lui Murphy pe care am avut ocazia să le verific, cea mai tristă pentru mine a fost următoarea: ce a încăput înainte într-un spațiu anume nu mai intră cu nici un chip la loc. Corolarul meu: cărțile care au încăput într-o bibliotecă mică nu încap într-una mare. Al doilea corolar: rafturile se umplu mai rapid decât scad teancurile de pe jos. Când am luat în mână „Pe culmile disperării”, mă aflam exact acolo.

Tot Borges a spus într-o conferință că a aranja o biblio tecă este un mod tăcut de a face critică literară. Revelația mea a fost asemănătoare: ce se întâmplă în biblioteca personală de-a lungul unei vieți se întâmplă şi în istoria literară, de-a lungul epocilor. Apare necesitatea reașezării. Se schimbă zonele de interes. Descoperi autori pe care îi puseseşi într-un cotlon întunecos și greu de atins, și care acum ți se par inestimabili. De alții te plictisești și nu mai crezi că-i vei reciti vreodată. Îi păstrezi fie din motive sentimentale, fie „pentru orice eventualitate". Descoperi răspunsul la întrebările tale tocmai în acele volume pe care ai amânat, ani la rând, să le citești. Și te miri cât de aproape erau și cât de orb ai fost.

Față de acum 7 ani, când mi-am aranjat ultima oară biblioteca, ierarhiile mi s-au limpezit. La fel ca la haine, pantofi sau poşete, văd că sunt și cărţi de care nu m-am mai atins, iar altele mi-au folosit de nenumărate ori, nu-mi mai vine să mă despart de ele. Așa că locurile cele mai bune le-am dat jurnalelor, memoriilor, volumelor de corespondenţă şi, la fel, cărților despre Bucureşti. A urcat în ierarhia personală și în bibliotecă o perioadă literară pe care acum zece ani o dosisem în rândul doi: belle époque. La români, Caragiale, Maiorescu (jurnal și scrisori), Creangă, Arghezi, Urmuz, Ionescu, Sebastian, Camil Petrescu, Călinescu precum și poezia, aproape toată, și-au păstrat locurile privilegiate. La fel albumele de artă, care stau chiar la mijloc.

Biblioteca mi-a oferit și câteva surprize: cărți bune în dublu exemplar (le cumpărasem de două ori? Le cumpărasem şi le primisem?) sau cărți cu însemnările mele de lectură de care uitasem cu desăvârşire.

Cărțile au viață, ştiam, dar am putut s-o constat şi aici. Unele se poartă frumos, modest, te lasă să le așezi unde crezi de cuviinţă. Altele sunt agresive, îți scapă din mână și îți cad pe picioare, revoltate că nu le-ai dat locul pe care și-l doreau. Dacă le pui iar sus, unde nu vor, cad și a doua oară. Cedezi tu, le faci pe plac. De ce să le superi? Sunt destule care ar trebui să facă dietă, ocupă prea mult loc, în raport cu substanța lor. Iar altele, degeaba sunt subţiri, nu-l au pe vino-ncoa'. Unele îți ies, politicos, în întâmpinare, cele mai multe se poartă cu indiferență, altele îți dau de înțeles că le-ai jignit. Din motive greu de analizat, anumite cărți sunt dislocate. Exilate în spațiu, departe de prieteni lângă care pur și simplu n-au mai încăput, sau călătoare în timp, în trecut şi în viitor, după preferințe. Le înțeleg și le las unde vor. Deși m-am stră- duit să respect rigori critice și de istorie literară, am avut nenumărate cedări sentimentale, am căutat să nu le irit şi să nu le nedreptăţesc. Mi-am amintit de întrebarea despre însoţirea în nemurire, a lui Kundera, din L'Immortalité și n-am fost foarte sigură dacă nu erau sătule până peste cap de aceeaşi pereche. Oricum, pe Alecsandri l-am pus lângă Ghica şi Russo, pe Gerda Barbilian lângă Dan (dacă tot a venit tocmai din Germania, după el), iar pe Mateiu Caragiale m-am ferit să-l pun lângă tatăl lui. În fine, a venit momentul să-mi caut și mie un loc în bibliotecă. M-am ascuns cât de bine am putut după ușă. Lângă favoriții mei nu se cădea să stau, ar fi fost ca și cum aș fi abuzat de privilegiul meu de om viu.

Am lucrat într-un permanent conflict de interese: cum camera era vraiște și timpul mă presa, ar fi trebuit să-mi pun pofta de-a citi în cui. În loc de asta, am deschis aproape fiecare carte, pe unele mi le-am pus deoparte, le-am recitit dedicațiile (de cea de la Vargas Llosa sunt cu deosebire mândră), am rememorat secvența de viață în care apăruseră. A fost ca și cum mi-aş fi rememorat viața de până acum, pentru că marcajele ei sunt cărțile. Mi s-a întâmplat să mă opresc în mijlocul mării de cărţi şi să visez.

Și am mai învățat ceva despre revizuiri, din experiența cu reamenajarea bibliotecii: sunt și cărți care stăteau mai bine înainte. Dar dislocarea merită făcută: măcar ca să nu se depună praful.”

 

alte fragmente din carte: 

https://mihaeladr.blogspot.com/2024/07/cartile-care-ne-seamana.html

https://mihaeladr.blogspot.com/2024/07/intoarcere-in-secolul-21-ioana.html

fragment din cartea „Întoarcere în secolul 21” -  Ioana Pârvulescu

 Cartea se poate descărca gratuit din linkul:

https://humanitas.ro/humanitas/carte/intoarcere-in-secolul-21-0