Amintiri şi icoane din trecut

 

 

,,Amintirile şi-au păstrat întreaga prospeţime şi putere de evocare. Cititorul de azi are în faţă, vie şi expresivă, o lume bogată, mândră, care a ştiut să-şi trăiască viața din plin. Cei care au șansa să viziteze urmaşi ai boierilor de odinioară mai pot admira resturi ale strălucirii din trecut: un serviciu Limoges, o cupă Fabergé, o statuetă de Romanelli, un covor caramanliu... Chiar proza îşi păstrează interesul, ca mostră a lecturilor răstimpului spre care ne îndreptăm tot mai des şi cu nostalgie gândurile - La belle époque."

GEORGETA FILITTI

 

,,Străbunica mea, Olga Gigurtu, Amama, cum îi spuneam eu, locuia la fiica ei, Valérie Chiru, bunica mea, în casa din Calea Dorobanților 21 (dărâmată în 1968, pentru a lăsa loc noii aripi a A.S.E.-ului). Am cunoscut-o puțin, aveam 4 ani când a plecat în lumea celor drepți. Dar ştiu că era mândră de mica strănepoată şi mă punea să dansez în fața invitaților ei. Avea jour fixe de două ori pe săptămână.

De la bunica mea ştiu că Olga Gigurtu era amorezată jusqu'au bout des ongles de soţul ei, Generalul Petre Gigurtu, pe care îl însoțea în deplasările militare, fără să se teamă de lipsa confortului şi de oboseală. Era, se pare, extrem de sociabilă, generoasă, înțeleaptă şi îngăduitoare cu oamenii, calități preluate de fiica ei, Valérie. Olga a fost o femeie frumoasă, elegantă, foarte cultivată, romantică, picta, cânta la pian, era prietenă cu Emil Gârleanu. Era extrem de cochetă şi se pare că, deşi împlinise 75 de ani, un domn ar fi glumit: «dacă Doamna General o cere, merg cu ea până la capătul lumii!».

Am citit amintirile străbunicii încă din copilărie, eram fascinată de ele şi îmi doream nespus să-i semăn. Mă bucur astăzi că această carte atât de dragă mie prinde din nou viață."

ALEXANDRA VALLIMARESCU, strănepoata autoarei

****

„Chiar în timpul normal al unei vieţi mulţumite, liniştite, nu ştiu de ce dorim atâta să vedem timpul trecând. Și cu toate astea, e singurul lucru pe care nu-l mai putem regăsi! Și apoi, în fuga lui, el ne ia continuu ceva, când n-ar fi decât tinereţea cu cortegiul ei de iluzii, de speranţe, de visuri plăcute! Cu toate asta, zic, mai cu seamă în tinereţe, nu facem decât să dorim să treacă timpul cât mai repede! să treacă ziua de azi, să vină cea de mâine, vara să vină, iarna cu petrecerile ei, baluri, întruniri, sănii, patinaj; să sosească primăvara cu farmecul ei, care deșteaptă în pieptul nos- tru un avânt totdeauna nou! Vara să plecăm spre tărâmuri necunoscute, spre orizonturi noi! Toamna să ne legene cu poezia apusurilor ei, să ne încânte privirea cu coloritul bogat al frunzișului ei auriu, ruginiu, cu atmosfera ei, în care pluteşte o adiere de poetică melancolie, ce deșteaptă regrete nedesluşite şi pare că un dor târzielnic de acțiune, de viață, pe care ai lăsat-o să alunece aşa pe nesimţite!”

****

secolul XIX

„Mama Zinca, cum îi ziceam noi; cucoana Zinca, cum îi zicea lumea, era mică, subţire, sprintenă, vioaie și zglobie, și așa a rămas până în adânci bătrâneţi. Nu-mi aduc aminte s-o fi văzut tânără vreodată, deși nu cred să fi fost prea în vârstă, când eram copilă, dar atunci, pe la 42 sau 45 de ani, femeile se purtau ca bătrâne, apoi ce să zici - începeau viaţa mai de timpuriu, măritându-se pe la 13 sau 14 ani, li se ura cu viața poate mai devreme!”

„Taţa Luţa, cum aflai mai târziu, se măritase nu tocmai tânără, adică o fi fost de vreo nouăsprezece-douăzeci de ani, ceea ce, pe vremea aceea, când altele ca mama Zinca și mama-mare erau deja căsătorite la treisprezece, sau patrusprezece ani, părea o vârstă înaintată! Luase un boier mai bătrân şi văduv, cu copii, pentru care fu o bună mamă până la sfârșit!”