„Avem un obicei destul de ciudat: ne imaginăm că fericirea începe când se termină necazurile. Nu neapărat toate, dar măcar cele importante. Când scăpăm de griji, când rezolvăm ce avem de rezolvat, când ajungem acolo unde ne-am propus. Atunci, ne spunem, vom putea în sfârșit să ne bucurăm de viață. Până atunci, trebuie să avem răbdare.
Răspunsul scurt la întrebarea din titlu e da, are. Restul eseului e despre de ce ne vine atât de greu să-l acceptăm.
La început, lucrurile par simple. O să fiu fericit când o să am primul salariu. Până atunci depind de părinți, nu am bani, nu pot face mare lucru. Apoi vine salariul și descoperi că banii au un talent remarcabil de a dispărea înainte să apuci să te împrietenești cu ei.
Nu-i nimic. O să fiu fericit când voi câștiga mai bine.
Apoi o să fii fericit când te vei căsători. Sau când vei avea casa ta. Când vei scăpa de chirie, când vei termina de plătit creditul, când copiii vor crește și nu vor mai avea nevoie de tine la fiecare cinci minute. Când vor pleca la facultate și vei avea, în sfârșit, liniște în casă. După aceea, când se vor întoarce în vizită. Sau când vor veni cu nepoții. Sau când te vei pensiona și vei avea, în sfârșit, timp, deși timpul singur nu garantează că vei ști ce să faci cu el.
Există întotdeauna o etapă următoare, un mic obstacol de trecut, o condiție care trebuie îndeplinită. Fericirea stă undeva mai încolo, ca o gară în care trenul nostru ar trebui să ajungă cândva. Noi ne ocupăm de bagaje, verificăm biletele, ne uităm la ceas și așteptăm. Uneori schimbăm trenul, alteori ni se spune că avem întârziere. Dar destinația rămâne aceeași.
Problema este că viața nu funcționează chiar așa. Fiecare etapă pe care o așteptăm vine la pachet cu propriile ei complicații. Primul salariu aduce primele responsabilități. Căsătoria nu înseamnă că ai găsit un om care îți va rezolva toate problemele, ci un om alături de care vei descoperi și alte probleme, unele complet noi. Casa proprie are nevoie de reparații, copiii cresc și vin cu grijile lor, iar liniștea pe care o aștepți după plecarea lor poate să semene uneori suspect de mult cu un gol. Nu spun că aceste lucruri nu aduc fericire. Pot aduce multă. Doar că nu aduc numai fericire, și nicio schimbare importantă nu vine cu garanția că, odată produsă, toate celelalte se vor așeza frumos la locul lor.
Și totuși continuăm să amânăm. Ne spunem că acum nu e momentul, că avem prea multe pe cap, că după ce terminăm proiectul, după ce trece perioada asta aglomerată, după ce ne mutăm, după ce se liniștesc lucrurile. Numai că lucrurile au o capacitate aproape nelimitată de a nu se liniști. Rezolvi o problemă și descoperi că între timp au apărut două, care au stat cuminți la coadă. Poate ne place amânarea pentru că ne oferă o explicație convenabilă: nu suntem nefericiți, doar nu am ajuns încă în etapa potrivită. Nu ne lipsește ceva esențial, doar mai avem puțin de muncă. E un fel de credit pe care ni-l acordăm singuri, fără să știm exact când vine scadența.
Uneori, însă, fericirea chiar vine. Nu e o iluzie și nu trebuie să ne prefacem că nu există. Sunt perioade în care lucrurile se așază, în care ai suficient, în care oamenii pe care îi iubești sunt aproape și nu te apasă nimic important. Te trezești dimineața și nu ai o problemă urgentă de rezolvat. Bei cafeaua în liniște. Ai o zi bună, apoi încă una. Poate chiar câteva luni în care viața pare să fi înțeles, în sfârșit, ce ai vrut de la ea.
Dar nici aceste perioade nu durează pentru totdeauna. Apare o veste proastă, o boală, o despărțire, o factură pe care n-ai prevăzut-o, o grijă pentru cineva drag. Sau te trezești pur și simplu într-o dimineață fără chef, fără un motiv precis. Fericirea nu dispare neapărat, dar nu mai ocupă toată camera. Uneori stă într-un colț și te lasă să te ocupi de restul.
Aici ne încurcăm cel mai des: confundăm fericirea cu o stare permanentă de bine. Ne imaginăm că, dacă suntem cu adevărat fericiți, ar trebui să ne simțim așa în fiecare zi. Că n-ar trebui să ne plictisim, să ne enervăm, să fim dezamăgiți, să avem regrete sau să ne trezim uneori întrebându-ne ce naiba facem cu viața noastră. Iar când se întâmplă toate astea, începem să ne îndoim de tot. Poate că nu suntem unde trebuie. Poate că am ales greșit. Poate că fericirea pe care credeam că am găsit-o nu era chiar fericire.
Dar o viață bună nu e o viață în care te simți bine tot timpul. E o viață în care există și lucruri care te bucură, și lucruri care te obosesc, și oameni care îți fac bine, și oameni care te scot din minți, și zile în care ai impresia că totul are sens, și zile în care sensul pare să fi plecat puțin până la magazin.
Poți să-ți iubești familia și să ai nevoie de o seară singur. Poți să fii mulțumit de munca ta și să nu ai chef să te ridici din pat luni dimineață. Poți să fii recunoscător pentru ce ai și să-ți dorești altceva. Nu e o contradicție. Nu înseamnă că nu știi să apreciezi. Înseamnă doar că ești om, nu un aparat de produs satisfacție.
Așa că hai să renunțăm la ideea că fericirea e o destinație la care ajungem după ce am bifat toate etapele. Nu există o zi în care cineva să ne anunțe că am terminat cu grijile și că, de acum înainte, ne putem bucura liniștiți. Fericirea vine uneori când o aștepți și alteori când ai renunțat s-o mai aștepți. Alteori trece pe lângă tine fără s-o recunoști. Nu are program de funcționare, nu respectă calendarul și nu se lasă convinsă de argumentul că ai muncit destul ca s-o meriți.
Iar zilele proaste nu sunt dovada că ai pierdut-o. Sunt doar zile proaste. Lasă-le să treacă, fără să le transformi într-un diagnostic al întregii tale existențe.
Nu trebuie să așteptăm să se termine viața ca să înceapă perioada ei fericită. Din când în când, ar fi bine să observăm că suntem deja în mijlocul unei perioade bune, chiar dacă nu seamănă cu aceea pe care ne-am imaginat-o.”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu