„Înainte de a arunca în lume îndemnuri grăbite, precum „Faceți copii” sau verdicte tăioase de genul „O femeie nu este femeie dacă nu are copii”, „Familia fără copii nu este familie” sau „Viața fără copii nu are rost”, ar trebui să priviți puțin mai adânc în realitatea lumii și să vă gândiți la câte suflete de femei trăiesc în tăcere o durere ce nu poate fi povestită. Există femei care, oricât și-ar dori, nu pot dărui viață din trupul lor, iar acest fapt le însoțește ca o umbră grea. Și totodată, există femei care, cu seninătate și libertate interioară, aleg să nu devină mame. Nu este nimic anormal în toate acestea. Este dreptul lor firesc, iar acest drept nu ar trebui niciodată pus sub judecata nimănui.
Am auzit, uneori, glasuri care spun către cuplurile fără copii că familia lor nu ar fi deplină. Și m-am întrebat mereu: ce fel de inimă poate rosti o asemenea propoziție? Asemenea cuvinte nu sunt doar grele, ci și nedrepte. Încetați să le mai repetați. Încetați să întrebați, cu o curiozitate intruzivă și fără blândețe, de ce nu au copii, dacă au de gând să îi aibă... Și, mai ales, încetați să credeți și să răspândiți convingerea că cei care nu au copii ar fi oameni incompleți, lipsiți de împlinire, fără sens pe lume, condamnați la rușine sau nefericire!
Gândiți-vă o clipă: ați auzit vreodată bărbați spunând despre alți bărbați că, dacă nu devin tați, nu sunt bărbați în adevăratul sens? Rareori. Poate că aici am avea, noi, femeile, ceva de învățat de la ei. În multe privințe, știu să fie mai discreți, mai solidari, uneori mai buni și mai decenți decât noi, cele care ar trebui să fim primele în a înțelege și a îmbrățișa durerile altor femei.
Nu vă spun toate acestea cu răutate și nu le-aș fi spus dacă n-aș fi văzut cu ochii mei cât de ușor se frânge sufletul unei femei atunci când cineva îi amintește mereu de ceea ce nu are, când altcineva își etalează împlinirea ca pe o oglindă în care ea nu se poate privi. Oare cui îi face bine să i se reamintească mereu ceea ce nu a reușit, să i se arate, prin lauda altuia, ce îi lipsește?
Adevăratul handicap al omenirii nu este neputința trupului, nici golul unei case fără copii, nici povara unei singurătăți, ci lipsa de empatie. Sărăcia inimii.
În ziua în care vom învăța să nu mai vorbim cu atâta ușurință despre neputințele și rănile celorlalți, în ziua în care vom înțelege că fiecare povară, fie ea boală, despărțire, neputință sau eșec, este o rană adâncă, atunci lumea va începe, încet-încet, să se vindece. ”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu