Cearcănele ploii mi se-aștern pe față,
Precum niște umbre, coborând din Cer...
–Nu te las eu, toamnă, dis-de-dimineață,
Să mă speli cu lacrimi dintr-un efemer!
Cetele de frunze ruginesc cărarea,
Cea pe care-n taină zborul mi-l purtam...
– Azi rămân acasă și-oi schimba culoarea
Viselor captive dincolo de geam!
Lacomă tristețea brațele-și desface
Ca să mă adune strâns la pieptul ei...
– Cât vibrează-n mine inima stângace,
Nu te las, tristețe, zâmbetul să-mi iei!
Trec furtuni prin gânduri, ca niște intruse,
Bat în poarta minții, ca să le deschid...
– Nu las nebunia șoaptelor ascunse
Să îmi fure pacea, surâzând perfid!
Pe la tâmple, iarăși, bruma, ca o vamă,
Umblă cu pecetea firelor de-argint...
– Trec prin anotimpuri fără nici o teamă,
Fiecărei zile închinând colind!
Într-un colț de geană, stă singurătatea
Încrezută-ncearcă a mă ispiti...
–Cât mi-aude ruga-n Cer Divinitatea,
Singură vreodată, știu că nu voi fi!
Dincolo de mine alte lumi se-arată,
Și viclean, iluzii mă ademenesc...
–Eu rămân în cuget, cea adevărată,
Tu, ajută-mi, Doamne, să nu rătăcesc
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu