Nebiruita flacara a vietii - Anna Kretzulescu-Lahovary

 

Fragmente

[COPILĂRIA]

Căutarea de sine în primii ani ai copilăriei e un gest de curiozitate oarecum instinctiv. Revii cu blândețe și emoție la această ființă îndepărtată, încercând să-i povesteşti primele viziuni, primele sentimente ale copilului de demult.

Ce tulburare dulce mă învăluie la amintirea copilăriei mele! Acea fetiță ale cărei impresii le-am împărtăşit îşi reia locul în mine, mă aplec asupra ei cu un elan de tandrețe. Da, o iubesc şi mă amuză. Anii lungi care ne despart fac şi mai puternică această iubire.

Mi-aş dori să o mângâi, să o fac să zâmbească, fiindcă acum știu că o să aibă parte de necazuri, că o să verse lacrimi. În copilărie a fost înconjurată de iubire, de dreptate, de spiritul binelui, nu ştia nimic despre grosolănia gesturilor omenești, despre rănile destinului... Mi-aş dori să şterg pe moment tot ceea ce ea nu aflase încă şi să regăsesc dulcile impresii ale copilăriei mele.

Cu bucurie o reîntâlnesc pe fetița care eram, o privesc cu ochii plini de tandrețe, aş vrea să o dezmierd și să o acopăr de sărutări. Sunt singura care ştie ce simte, ce gândește. Ne reunim, eu și cu ea, în intimitatea care ne leagă. O iubesc, mă intrigă, mă amuză. Anii care ne despart îmi permit să dau frâu liber afecțiunii. Am impresia că şi fetița simte la fel față de mine, că e fericită să mă aibă aproape, că afecțiunea mea se adaugă sentimentelor de care este înconjurată.

                                                   ***

Această dedublare mă trimite înapoi, în vremea cea mai frumoasă a vieții mele. Sunt cea care eram atunci şi eul meu de azi se scaldă în acea oază de fericire din trecut.

Mă aplec asupra fetiței:,,Povesteşte-mi, spune-mi ce simțeai, ce ai văzut atunci.“ „Mă găseşti în interiorul tău. Avem acelaşi suflet care vibrează."

Dar primii ani sunt plini de secrete greu de pătruns, acoperiți de ceața luminoasă ce îngreunează căutarea.

Imaginile care ajung până la noi sunt clare, scurte, precise, vizuale şi emoţionale. Acestea sunt primele amprente puse pe un suflet abia deschis la viață.

S-ar zice că fantezia îşi îndreaptă puternicul fascicul de lumină către un punct învăluit în vapori de ceață și că acesta este mijlocul prin care acţionează asupra centrilor noştri nervoşi. Creierul primeşte o amprentă profundă, imaginea e gra- vată cu dalta. Viziunile sunt singurele luminoase pe un ecran acoperit de ceață. Le regăsesc în mine înainte de timpul pe care mi-l pot aminti, asemenea tablourilor din camera mea de copil, care au văzut multe zâmbete şi lacrimi. Le voi nota aici, căci îmi place să o revăd pe copilă, să o simt vibrând, minunându-se, suferind, să o atrag spre mine. Ea îmi vorbeşte, nu prin sunetul glasului, ci prin vibrații psihice pe care numai eu le pot simți. Amintirile sunt o emoție dulce.

Între noi nu există reținere sau mister. O iubesc. Această dragoste de sine e punctul de plecare al oricărei sensibilități.

În Evanghelie se spune: „lubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuți." Această dragoste primează asupra tuturor celorlalte. Ea se află la baza tuturor acțiunilor  umane, este mobilul a tot ce se întâmplă în lume. În prima copilărie îl iubeam pe        Dumnezeu, mama mea mă învățase să mă rog la El. Îmi iubeam mama şi tatăl. Am învățat să îi iubesc prin intermediul dragostei lor pentru mine şi al devotamentului lor faţă de mine. Mi l-au arătat pe tot parcursul vieții. Bunătatea şi devotamentul nu sunt apanajul tuturor ființelor umane. Cei dăruiţi cu aceste calități au datoria de a înapoia darul lui Dumnezeu prin acte de milostenie, în numele beatitudinii pe care o aduc sufletului şi pentru binele pe care îl pot face în jurul lor.

Îmi iubesc ţara. Acest complex abstract care se concretizează prin ceea ce ne înconjoară, pământ, oameni şi ansamblul celorlalte lucruri. România este țelul acțiunilor tatălui meu, pentru această țară pe care o iubeşte munceşte neobosit. Caută să facă tot binele pe care i-l poate face, să evite erorile, să le îndrepte. Asemenea cuvinte îmi răsună fără întrerupere în urechi, sunt baza subconştientului nostru şi scopul către care se îndreaptă toate acțiunile, toate gândurile. Din această influență predominantă se dezvoltă patriotismul, mobilul care influențează spiritele în căutarea neîntreruptă a idealului. Copilul care crește sub o astfel de influență e îmbibat de el înainte chiar de a-l înțelege sau de a-l analiza. Aflată mereu în preajma părinților, participam la viața lor şi, astfel, eram martora acestei acțiuni nesfârşite de îndeplinire a datoriei, care îi făcea atâta plăcere tatălui meu, animat de sentimentul profund al patriotismului. Ascunsă într-un colț al biroului său, îmi amintesc că asistam la conversații între el și alți oameni de stat, pătrunsă de respectul pentru lucrurile importante care trebuie că se dezbăteau acolo, misterioase şi însemnate. Când cei mari sau cei mici veneau să-i ceară un sfat, un ajutor, tatăl meu le vorbea ca și copiilor săi, căci așa îi considera el pe toți românii. Dădea prioritate tuturor lucrurilor care aveau legă- tură cu țara lui. Era pătruns de simțul datoriei și al dreptului de a acţiona, căci fusese unul dintre bărbații care puseseră bazele României unite şi libere şi, ca urmare, țara îl înălțase în importante funcții de autoritate.