Those We Carry Within

May we treasure

and keep alive

the memories of those we have lost,

for though the veil has carried them

beyond our reach,

their essence lingers quietly,

like a fragrance that drifts softly in the air,

like a light that continues to glow

after the flame has gone out.

They are with us

in the smallest of ways:

in the words we speak that echo theirs,

in the places that once held their presence,

still warmed by it.

They are with us in our joy,

and in our sorrow,

in our moments of solitude,

and in our gatherings with others.

For love does not end with their passing;

it simply changes its form.

In remembering them,

we weave their spirit into our own.

In speaking their names,

we keep them alive in the world.

And in cherishing what they gave us,

wisdom, kindness, laughter, love,

we carry their spirit forward,

ensuring they remain

not only a part of our past,

but also a quiet companion in our present,

and a gentle guide into our future.

~ 'Those We Carry Within' by Spirit of a Hippie

Mary Anne Byrne

Cele pe care le purtăm în interior

Fie ca noi să prețuim

și să rămână în viață

amintirile celor pe care i-am pierdut,

pentru că, deși voalul le-a purtat

dincolo de atingerea noastră,

esența lor persistă în liniște,

ca un parfum care plutește încet în aer,

ca o lumină care continuă să strălucească

după ce flacăra se stinge.

Ei sunt cu noi

în cele mai mici moduri:

în cuvintele pe care le rostim, care au ecoul lor,

în locurile care odată își țineau prezența,

Încă încălzit de ea.

Ei sunt cu noi în bucuria noastră,

și în durerea noastră,

în momentele noastre de singurătate,

și în adunările noastre cu alții.

Căci dragostea nu se termină cu moartea lor;

Pur şi simplu îşi schimbă forma.

În amintirea lor,

le împletim spiritul în al nostru.

Spunându-le numele,

îi ținem în viață în lume.

Și prețuind ceea ce ne-au dat,

înțelepciune, bunătate, râs, dragoste,

le ducem spiritul mai departe.

asigurându-mă că rămân

nu doar o parte din trecutul nostru,

dar și un tovarăș liniștit în prezentul nostru,

și un ghid blând în viitorul nostru.

~ "Cei pe care îi purtăm cu noi" de Spirit of a Hippie

Mary Anne Byrne

The Garden of the Mind

Our minds are like vast gardens, and each thought we hold is a tiny seed.

Some seeds blossom into radiant flowers, filling our inner world with beauty and light.

Others, if neglected, may wither or fade, dimming the brightness of our hearts.

By nurturing the seeds of kindness, hope, and curiosity,

and gently caring for every seed,

we cultivate a garden where our spirit can flourish.

Tend your thoughts with care,

and your inner landscape will bloom in ways more wondrous than you can imagine.

~ 'The Garden of the Mind' by Spirit of a Hippie

Mary Anne Byrne

~ Art by Duy Huynh

„Un fluture s-a așezat sub talpă și alte lucruri mici de foarte mare importanță” - Dan Petru Cristea (fragmente)

Şi săptămânile trec, și ele adunate se fac luni, astea sunt și mai greu de deosebit, dar, dacă ai destulă răbdare, lunile se fac anotimpuri, şi acum ştii că, după o iarnă, o să vină iar o vară şi când ești în mijlocul unui anotimp, nu s-a întâmplat o dată măcar să nu-l vrei cu tărie pe celălalt, însă doar iarna, cu zăpezile şi săniile ei, şi vara, cu tricicletele şi, în curând, cu trotinetele ei, le vrei, pe celelalte două, de care, desigur, ai auzit, nu le bagi în seamă, sunt un fel de legături între astea două, una umple timpul dintre vară şi iarnă, iar cealaltă - dintre iarnă şi vară. Anii se aseamănă unii cu alții și ceea ce a fost anul trecut, cu siguranţă se va repeta anul acesta și tu începi să crezi că şirul lor e fără sfârşit.

***

În fiecare dintre noi trăiesc mai multe întrupări, la câțiva ani un alter ego de-al nostru se trezeşte din cel ce eram mai deunăzi, celălalt rămânând în urmă, transferându-se într-un alt timp, pe un tărâm de care uneori ne aducem aminte, alteori nu reuşim, ori poate chiar am voi să-l dăm cu totul uitării. Toate aceste ipostaze ale noastre continuă să trăiască în timpul lor, pe trasee care sunt paralele cu eul actual, niciodată însă nemaifiind în stare să-l intersecteze. O lege cerească a acestei repetate multiplicări ne obligă pe toți să putem privi numai către trecut, fiecare dintre aceste copii ale noastre observându-le, de acolo de unde se află, pe toate cele care le preced, niciodată pe cele care le vor urma, căci așa cum eu nu-mi cunosc viitorul, nici ele nu și-l cunosc pe al lor, deși, pe măsură ce vin spre noi, acestea pot privi în viitorul celor care le-au precedat.

Nu e de mirare, aşadar, că adesea simțim nevoia să ne adresăm acestor entități (deși poate că, mai degrabă, le-aş numi întrupări) care ne-au definit pe noi cândva, iar acum s-au îndepărtat, ducându-ne pe căile lor, ca și cum ar fi alții decât noi înșine. Ceea ce suntem în stare să facem fiind să-i tratăm cu respectul cuvenit unor predecesori, deși, evident, dar paradoxal, toți au vârste mai mici decât eul nostru actual. Iar când noi, cei de astăzi, ne aducem aminte de fapte în centrul cărora am fost atunci, undeva, vorbim de ele la trecut, deşi pentru copiile noastre de pe acele falii ale timpului, acele întâmplări au loc în prezentul lor imediat.

 *****

Am încercat în această carte să însăilez dialoguri cu acești foști, pentru a extrage de la ei esențe care mie şi altora de lângă mine s-ar putea să ne scape acum, nu însă şi lor, pentru că ei, fiind acolo, în miezul faptelor, ne vorbesc, deşi cu glasuri mai mici, de copii ori adolescenți, ca niște reporteri ce se află trimişi pe teren. Fiind atât de aproape de miezul evenimentelor, i-am lăsat uneori să pună întrebări celor din jur, alteori să le dea replici, adesea însă chemându-i doar să ne confirme ceea ce timpul a estompat pentru noi, de fiecare dată comentariul lor fiind mai convingător decât al nostru. Iar dacă nu ne adresăm lor direct, numai ştiindu-i în timpul acela și la fața locului, memoria ne revine la fel de vie ca și cum noi înșine ne-am afla, din nou, atunci şi acolo.

******

Cu siguranță că sunt obiecte de şcoală şi figuri de profesori pe care memoria ta le-a dat la o parte și care nu se mai regăsesc neam în amintirile mele, dar acolo sunt şi imagini, sunete, mirosuri, atingeri şi vorbe care, în moduri subtile, niciodată descifrate de vreunul dintre noi, s-au aşezat pentru a ne consolida în ceea ce vom fi devenit. 

 Fragmente din cartea „Un fluture s-a așezat sub talpă și alte lucruri mici de foarte mare importanță” scrisă de Dan Petru Cristea, care poate fi procurată din librăriile online.

„O femeie nu este femeie dacă nu are copii”🙃

 „Înainte de a arunca în lume îndemnuri grăbite, precum „Faceți copii” sau verdicte tăioase de genul „O femeie nu este femeie dacă nu are copii”, „Familia fără copii nu este familie” sau „Viața fără copii nu are rost”, ar trebui să priviți puțin mai adânc în realitatea lumii și să vă gândiți la câte suflete de femei trăiesc în tăcere o durere ce nu poate fi povestită. Există femei care, oricât și-ar dori, nu pot dărui viață din trupul lor, iar acest fapt le însoțește ca o umbră grea. Și totodată, există femei care, cu seninătate și libertate interioară, aleg să nu devină mame. Nu este nimic anormal în toate acestea. Este dreptul lor firesc, iar acest drept nu ar trebui niciodată pus sub judecata nimănui.

Am auzit, uneori, glasuri care spun către cuplurile fără copii că familia lor nu ar fi deplină. Și m-am întrebat mereu: ce fel de inimă poate rosti o asemenea propoziție? Asemenea cuvinte nu sunt doar grele, ci și nedrepte. Încetați să le mai repetați. Încetați să întrebați, cu o curiozitate intruzivă și fără blândețe, de ce nu au copii, dacă au de gând să îi aibă... Și, mai ales, încetați să credeți și să răspândiți convingerea că cei care nu au copii ar fi oameni incompleți, lipsiți de împlinire, fără sens pe lume, condamnați la rușine sau nefericire!

Gândiți-vă o clipă: ați auzit vreodată bărbați spunând despre alți bărbați că, dacă nu devin tați, nu sunt bărbați în adevăratul sens? Rareori. Poate că aici am avea, noi, femeile, ceva de învățat de la ei. În multe privințe, știu să fie mai discreți, mai solidari, uneori mai buni și mai decenți decât noi, cele care ar trebui să fim primele în a înțelege și a îmbrățișa durerile altor femei.

Nu vă spun toate acestea cu răutate și nu le-aș fi spus dacă n-aș fi văzut cu ochii mei cât de ușor se frânge sufletul unei femei atunci când cineva îi amintește mereu de ceea ce nu are, când altcineva își etalează împlinirea ca pe o oglindă în care ea nu se poate privi. Oare cui îi face bine să i se reamintească mereu ceea ce nu a reușit, să i se arate, prin lauda altuia, ce îi lipsește?

Adevăratul handicap al omenirii nu este neputința trupului, nici golul unei case fără copii, nici povara unei singurătăți, ci lipsa de empatie. Sărăcia inimii.

În ziua în care vom învăța să nu mai vorbim cu atâta ușurință despre neputințele și rănile celorlalți, în ziua în care vom înțelege că fiecare povară, fie ea boală, despărțire, neputință sau eșec, este o rană adâncă, atunci lumea va începe, încet-încet, să se vindece. ”

Irina Binder

The pain a mother

 „The pain a mother feels when her children are grown is a very particular kind of pain. It doesn’t scream out loud, it doesn’t pour out in tears for everyone to see. It’s a quiet, deep, restrained ache, tucked away in whispered prayers, in late-night thoughts, in the silent sighs over a cup of tea at the kitchen table. It’s the kind of pain that comes when your children have grown up, stepped into their own world, making their own choices, their own mistakes.

Every instinct in a mother wants to run after them, to hold their hand like when they were little, to shield them from everything — from harm, from pain, from reckless decisions. She wants to shout, “Stop! I know what’s best! I’ve lived this already!” But… she can’t. Because they’re no longer the small child she could scoop up and hide under her wing. They’re an adult now — with their own path, their own destiny, their own heart learning through its own wounds.

The hardest part is letting your child live separately from you. Allowing them to fall and get back up, to make mistakes and gather their own wisdom. Holding back when you want to intervene. Staying silent when your heart is bursting with advice. Just being there. Praying. Sending love in your thoughts and trusting it will reach them. Hoping that, somehow, everything will turn out all right.

Because for a mother, even when her children are grown, one thing never changes — she loves them. And every single day, she prays for them.”

https://www.facebook.com/photo/?fbid=2963332963871867&set=gm.1931774324274199&idorvanity=1101364123981894

Noaptea la Castelul Ghika- Dofteana

 „It feels like an intrusion into lives of people who once lived and worked here.

Past generations, dreams and hopes, now dust.

Forgotten memories are rising , spent times are coming to pass again. Behold the spiritsare stirring.

The night has arrived at the Ghika Castel.”

„Generația mea – generația trandafirilor din plastic” - Marina Almășan

 „.....nu sunt si nu voi fi o nostalgică a Trecutului, decât din punct de vedere strict biologic : adicătelea, aș da tot aurul din lume, pentru a mă întoarce la vârsta copilăriei și a adolescenței mele. Să ridice mâna sus, fără ipocrizie, cine nu gândește la fel!”

****

„Mă întreb însă, pur și simplu, dacă noi ăștia, deștepții de acum, aflați pe valul progresului și mereu cu un pas înaintea Viitorului, avem cel mai mic drept să ridiculizăm cu superioritate, lucruri ce au făcut parte din viața bunicilor noștri, a părinților noștri sau chiar a noastră – a ăstora ceva mai “măricei”.

Întregul articol în Revista „Femei de 10”

https://femeide10.ro/generatia-mea-generatia-trandafirilor-din-plastic/