Louis Basset – „Războiul unui slujitor devotat” - fragmente

 Louis Basset – „Războiul unui slujitor devotat - Jurnalul inedit al secretarului regilor Carol I și Ferdinand, 1916–1921”

1917

 „În Franţa e criză ministerială, dezamăgire a opiniei publice, care se arată tot mai nervoasă, şi scandaluri publice ce nu se mai sfârșesc, afectând prestigiul autorităților şi încrederea în acestea.”

 

 ***

 „Totuşi azi, la Brest-Litovsk, încep discuțiile despre pace şi, oricare ar fi soarta lor, efectul pe care îl vor produce asupra soldaților din tranşee şi asupra familiilor lor va fi imens și va întări speranța din inimile tuturor. Vorbăria sălbatică a unui Lloyd George nu o va stinge, căci această speranță e rodul unor suferinţe uriaşe şi al convingerii tot mai presante că mergem pe un drum greșit atunci când purtăm războiul până la exterminarea inamicului. Drumul ăsta nu duce la reconcilierea popoarelor, iar popoarele nu-l doresc, nici în Anglia, nici în Germania.”

 ***

  „Domnul Iorga, care spunea acum doi ani la Cameră că nu există nici Ucraina, nici popor ucrainean, e cu siguranță surprins azi să vadă România la remorca unui stat ucrainean.”

 

 ***

 

„22 OCTOMBRIE

Războiul continuă, tot mai intens și mai implacabil, fără vreo perspectivă apropiată de a se termina. Bilanțul lui va fi deficitar pentru toți, dar va fi mai ales un deficit moral, în pofida pierderilor imense de oameni şi de materiale.

După lectura buletinelor zilnice ale masacrului, bietul observator se întreabă, cu o nelinişte crescândă, dacă acest carnagiu se perpetuează cu adevărat în numele dreptății, al eliberării popoarelor și al fericirii omenirii, aşa cum se afirmă. Concluzia întristătoare este aceea că nu există nicăieri vreo preocupare idealistă, că ambele tabere, în grade diferite, se luptă cu scopul de a-şi cuceri, domina, extermina adversarul. Masele hipnotizate încă nu-şi dau seama, sunt mânate la abator ca oile şi se supun aproape benevol. Iată unde am ajuns după trei ani de nemaipomenită mistificare.

Orgoliul nostru pentru frumoasa civilizație pe care am creat-o e în scădere. Dacă o comparăm cu civilizațiile vechilor greci şi egipteni, suntem obligați să admitem că această comparaţie nu mai e în avantajul nostru şi că, în cei 2.000 de ani care s-au scurs, nivelul moral al societății umane nu a avansat, dar a scăzut considerabil. Progresul nostru ştiințific e semnificativ, dar nu poate compensa regresul etic al stării noastre sociale, în comparație cu aceea a anticilor. Ce nume am putea să opunem unui Krishna, Hermes, Pitagora sau Platon? Unde sunt doctrinele care se preocupă în egală măsură de fericire și de umanitate? Cine dintre noi, cei de azi, mai arată aceeași dragoste ca Iisus pentru cei umili și dezmoşteniti de soartă? S-a scurs multă vreme de când acești interpreți sacri ai legii divine au predicat pacea în lume, dreptatea pentru toți și dreptul națiunilor, în mod elocvent și sincer, nu ca Wilson si Lloyd George, dar sămânța aruncată de ei nu a rodit printre noi.

Odinioară, conducătorii popoarelor trezeau aspirațiile nobile ale sufletului omenesc vărsând peste ele uleiul sfânt al iubirii pentru a le face să ardă ca o candelă nemuritoare; în zilele noastre, acești conducători fac apel la cele mai primitive instincte, exaltă doar ura și invidia, slăvesc distrugerea şi uciderea între frați. Nu cumva am lăsat în urmă idealul umanității?”

1918

„În ziarul lui, La Victoire, Hervé scrie: „Să vezi cum e asasinată o națiune aliată și să nu-i poți acorda nici un ajutor direct, ce sfâşiere pentru toți Aliații din Occident şi mai ales pentru noi, francezii, care avem atâtea motive ca să iubim acest tânăr popor martir!"

***

„Reproducând acest pasaj, un ziar genevez, La Feuille, re- marcă: „Nu trebuia să-i băgați în război dacă îi iubeaţi aşa de mult!"

****

Nefericite sunt țările mici care se lasă atrase în certurile dintre cei mari! Nu speră la nimic bun, nici de la înfrângere și nici măcar de la victorie. Sărmana Românie a avut această tristă experiență și în 1878, și azi.