Deochiul

         Credeţi în deochi? Eu da. Vi s-a întâmplat să vă simţiţi rău şi să vă descânte cineva şi să vă treacă? Mie da. Am găsit în cartea "Leacuri magice din Carpaţi" tradiţia în legătură cu deochiul şi am făcut să zicem un rezumat.

        "Cele mai răspândite descântece româneşti sunt probabil cele "de deochi". Numit şi săgetătură, deochiul este o boală de natură magică.

         În dicţionarul manuscris al neobositului cărturar care a fost Marele-vornic Iordache Golescu, citim următoarele însemnări:

        «Dăochez însemnează că vatăm cu ochii, cu vederea, cu uitătura. Adică uitându-mă la oarece, se vatămă acel lucru atât de rău şi pătimeşte atât de mult, încât, de este copil sau vreo vită, peşin se îmbolnăveşte şi moare. De este sticlă, crapă, plezneşte. De este vas de pământ, se sfărâmă, se sparge. De este casă, se prăpădeşte. De este vie, se strică viţa cu totul, de nu mai dă rod. Şi multe asemenea zic pentru dăochiat, încât nu este de crezut; dar se întâmplă de multe ori mari boale, mari vătămături şi mari stricăciuni, mai ales şi mai des la copii. Şi, după cum zic, cel ce are această patimă, când dăoache pe cineva, simte că-1 dor ochii, simte o iuţime, o usturime, o arsură la ochi. Are şi mare şi înfocată dragoste şi plăcere către acel lucru ce vede, încât de-ar putea să-1 înghită de viu. Dohtoria dăochiatului nu este alta decât, după obiceiul vechiu, cel ce dăoache vreun copil, să scuipe asupra copilului de trei ori sau să dea semn de la el însuşi şi cu acel semn să-1 afume pe copil. Cel ce nu voeşte să se dăoache, scuipă de trei ori în sânul său. Ca să nu să dăocheze copiii, obişnuiesc doicile de atârnă la capul copiilor usturoiu sau un semn de postav roşu, sau vreun ban mare de argint, de aur, sau scule frumoase, care se zic semne de dăochiat, ca, uitându-se cel ce dăoche la copil, să vază mai întâiu acele semne. Şi, aşa mergând vederea, uitătura întâiu la acele semne, se risipeşte pe acolo veninul dăochiului şi scapă copilul. Iar usturoiul în adevăr este dohtorie împotriva dăochiatului, că iuţimea lui birueşte iuţimea ochilor înveninaţi a celui dăochietor».

Cum se provoacă deochiul:

Deochiul se poate provoca simplu, prin privire (prin "uitătură"), sau cu vorba.

a) O simplă privire este adesea de ajuns ca să afecteze sănătatea cuiva, sau să aducă, într-un fel sau altul, vătămare, nu numai omului, în special copilului, ci chiar şi vitelor sai plantelor. Uneori efectele acestei priviri pot fi resimţite chiar de obiectele neînsufleţite. Urmările nefaste ale simplei priviri, fără a se recurge la vreo formulă sau ceremonie magică, constituie caracterul propriu al deochiului, al acestei acţiuni magic spontane, care îl deosebeşte de toate celelalte mijloac întrebuinţate de cineva cu scopul de a vătăma, cum sunt vrăjite farmecele, blestemele etc. Această uitătură, căreia i se atribuie o putere magică foarte mare, adeseori este îndreptată către cineva sau către ceva fără nici o răutate, fără nici un gând de a-i aduce un neajuns. Ba chiar dimpotrivă, ea poate să fie plină de dragoste sau de admiraţie. Puterea dăunătoare a acestei priviri este, în cazul acesta, independentă de voinţa cuiva, este un fel de vrajă involuntară, provocată numai de însuşirea ce o au unii de a deochea. Unele persoane au această însuşire de când s-au născut, iar altele au capătat-o mai târziu, datorită unor anumite împrejurări.

b) Când cineva exprimă prin cuvinte admiraţia de care este cuprins faţă de o persoană frumoasă, sănătoasă, fericită sau înzestrată cu calităţi deosebite, sau când aduce peste măsură laude aceluia ce posedă aceste însuşiri, deochiul este gata. Chiar însuşi vorbitorul se poate deochea singur, atunci când îşi exprimă verbal deplina mulţumire de starea sa, sau când arată că este peste măsură de fericit. Singurul mijloc de a evita urmări magice nefaste ale acestor laude exagerate este expresia «să nu-i fie de deochi!» sau «de nu m-aş deochea!» şi altele de felul acesta.

Cine poate fi deocheat?

Dintre fiinţele omeneşti, copiii sunt cei mai expuşi deochiului. Este de ajuns ca un copil să fie frumos sau să pară foarte deştept, pentru ca lumea, mirându-se de el şi lăudându-1 peste măsură, fără a întrebuinţa formula obişnuită «să nu-i fie de deochi!», să-1 învenineze cu deochiul. Această credinţă este răspândită la toate popoarele.

Oamenii mari, în special flăcăii şi fetele frumoase, mirele şi mireasa, uneori şi oamenii slăbănogi sau bolnăvicioşi, sunt expuşi deochiului. Lăuzele mai sunt adesea în primejdia de a fi deocheate. De aceea, moaşa, îndată după facere, înainte de a lăsa pe cineva străin să intre în casă, suflă peste capul lăuzei şi-i descântă de deochi în afară de fiinţele omeneşti, pot fi deocheate animalele domestice, în special caii şi vitele cornute, mai ales când se deosebesc prin frumuseţea lor. Mânjii, viţeii, mieii şi iezii sunt cei mai expuşi a fi deocheaţi. Afară de acestea, ca şi când ar fi însufleţite, pot fi deocheate plantele de tot felul, legumele şi grânele, florile, poamele şi copacii.

Efectele deochiului

Deochiul prezintă simptome specifice, după care se poate recunoaşte că cineva este deocheat. Astfel, când este cineva deocheat, capătă aşa deodată, ca din senin, mari dureri de cap.

Cel mai cunoscut simptom al deochiului este căscatul încontinuu, deşi omului nu îi este somn. Dacă o babă descântă cuiva, presupunând că acela este deocheat, şi ea începe să caşte în timp ce rosteşte decântecul, este un semn de netăgăduit că bolnavul este (era) deocheat. Cu cât descântătoarea cască mai mult, cu atât şi vindecarea este mai sigură. (Tot astfel se crede şi în Franţa.)

Copiii şi chiar oamenii mari, când sunt deocheaţi, uneori se aprind la faţă şi au călduri, ori le ţiuie urechile.

Bolnavii, de li se întâmplă sa fie deocheaţi, sunt apucaţi de vărsături sau le curge sânge din nas.

Cât priveşte animalele, în special caii, vitele şi mieii, când sunt deocheate, le vezi tremurând, încep să tânjească şi, în cele din urmă, se prăpădesc.

Când sunt deocheate plantele, florile se veştejesc la puţin timp de la deochi, pomii nu mai dau roade şi încep să se usuce

Stingerea cărbunilor

Pentru a şti dacă cineva este deocheat, i se sting cărbuni. Descântătoarea aduce întâi apă neâncepută de la un izvor, de la o fântână sau de la o apă curgătoare din apropiere. Cea mai bună este însă apa adunată din stropii de la roata morii.

În Transilvania, românii şi saşii procedează la fel, aruncând într-un pahar cu apă 3 sau 9 cărbuni aprinşi. Fac cruce deasupra paharului cu mâna sau cu un cuţit, îi dau copilului bolnav să bea puţin din apă, iar restul o azvârle la ţâţâna uşii. Bolnavul se socoteşte că este deocheat dacă tăciunii s-au aşezat pe fundul paharului.

Paza de deochi

Cum să ne ferim de deochi? Cel mai sigur şi mai răspândit mijloc, când este vorba să fereşti un copil, un om mare, o vită, o floare sau un pom, este să nu te miri de frumuseţea sau de alte calităţi ale lor, să nu le aduci laude, şi de a scuipa sau a face gestul scuipatului asupra lor, de trei ori în şir, zicând: «ptiu! ptiu! ptiu! să nu-i fie de deochi!» sau «de nu s-ar deochea!».

Dar nu numai copilul sau omul adult trebuie scuipat ca să fie ferit de urmările funeste ale deochiului, ci şi animalele. Dacă vezi ceva frumos, un viţel, o vacă sau o scroafă care a fătat mulţi pureci, ca să nu îi deochi, trebuie să îi scuipi şi să zici: «să nu-i fie de deochi!».

Un fel special de a păzi copilul de deochi este acela când se face pe fruntea copilului, de către mama sa, un "benghi" cu cenuşă, cu noroiul de pe tocul sau de pe talpa încălţămintei, amestecat cu puţin scuipat, ori cu funingine, cu cărbune sau cu cerneală. La aromâni, mamele obişnuiesc, pe lângă benghiul făcut pe fruntea copilului cu cărbune, să îi mai înnegrească şi vârful nasului sau să îi facă un semn negru pe locul unde se îmbină sprâncenele.

Copilul nou-născut, pentru a fi apărat de deochi, trebuie cântărit înainte de a i se face prima baie. Acest obicei îl au şi sârbii, dar nu spun nimănui cât trage copilul la cântar. Şi huţulii se feresc de deochi cântărindu-se.

Copilul nu trebuie lăsat, până nu împlineşte un an, să se uite în oglindă, căci se poate deochea singur. Această credinţă este foarte răspândită la români.

Amulete şi talismane

Pentru a fi ferit de deochi, cel mai sigur mijloc este purtarea unei amulete sau a unui talisman care, însă, sunt de mai multe feluri.

Cea mai simplă amuletă se obţine prin legarea copilului, la gât sau la încheietura mâinii, a un fir roşu sau a unei panglicuţe roşie. Culoarea roşie joacă un mare rol în credinţele despre deochi. Se caută, prin această culoare bătătoare la ochi, să se distragă uitătura rea a individului care, cu voie sau involuntar, ar putea provoca deochiul. Această credinţă este foarte veche.

O amuletă întrebuinţată în Ţara-Haţegului este un săculeţ cu cărbuni, care se pune copilului la gât.

Nu mai puţin curios este următoarea amuletă ce se pune copiilor, la aromâni, spre a-i feri de deochi: se prinde o cârtiţă, i se scoate omoplatul drept şi se atârnă de scufiţa copilului.

Altă amuletă contra deochiului, întrebuinţată la aromâni, este purtarea unor coarne de bubulic. Aşa numesc ei insecta «Lucanus cervus», pe care românii o numesc «răgace», «rădaşcă» sau «boul-lui-Dumnezeu». Şi în Bucovina, fetele înşiră coarnele acestei insecte ca mărgele, iar băieţii le leagă la chiotorile cămăşilor, ca să nu se deoche. Tot în Bucovina, femeile poartă coarne de rădaşcă în păr, ca să nu li se deoache părul.

Dintre metale, aurul trece drept un bun apărător contra deochiului. De aceea, se coase la scufiţa copilului, pe lângă altele, şi o monedă de aur. Tot astfel se procedează la bulgari şi la saşii din Transilvania."