Patrimoniul istoric al Ploieștiului: case, oameni și destine

 „Oraşele nu sunt alcătuite doar din străzi şi clădiri. Ele trăiesc prin oamenii care le-au ridicat, prin paşii care le-au străbătut şi prin amintirile adunate, în tăcere, în zidurile caselor. Fiecare piatră, fiecare cornişă, fiecare fereastră poartă ecoul unor visuri şi al unor vieți care au trecut, dar nu s-au stins.

Ploieştiul, cu farmecul său discret şi adânc, nu este doar o aşezare urbană. Este un martor tăcut al unei lumi apuse, un loc în care poveştile şi destinele încă pulsează sub praful anilor, aşteptând să fie redescoperite. Această carte, „Patrimoniul istoric al Ploieştiului: case, oameni şi destine", continuă firesc demersul început prin proiectul „Traversând Ploieştii", monografia fotografică în trei volume. Dacă acolo oraşul era surprins prin obiectivul camerei, aici am încercat să-i redau vocea: să ascult şoaptele zidurilor, să descifrez, în liniştea lor, poveştile caselor şi să redescopăr oamenii care le-au însufleţit.

----

Scriind aceste pagini, am simțit cum oraşul prinde din nou viață. Am redescoperit Ploieştiul cu ochii celui care caută urmele trecutului și incearcă să salveze, prin cuvânt, ceea ce timpul nu a reuşit să șteargă pe deplin. Sper ca și voi, cititorii, să simțiți aceeași emoție: o nostalgie blândă, un respect profund pentru istoria locală și o iubire sinceră pentru locul pe care îl numim acasă.

Această carte este un omagiu adus Ploieştiului și celor care i-au scris povestea - fie cu dalta pe piatră, fie cu pana pe hârtie. Totodată, ea deschide o poartă spre trecut, invitându-vă să pășiți printre ziduri şi amintiri, să ascultați ecourile unei lumi de altădată și să vă lăsați purtați de magia unui oraş care încă știe să vorbească, dacă știi să-l asculți.”

„Autobiographia mea séǔ Un voĭagiǔ în timpǔ de 70 anĭ. Prosa și Poesia 1826-1896” Zaharia Antinescu

Poate fi descărcată de pe BCU Cluj.

 Am putea modifica începutul: „În secolul în care trăim, secolul XXI, care e la început.........”, restul e la fel. Mai ales în această perioadă.

10 Mai

 

„În Analele viŭeţei Române, de astádi înainte, diua de 10 Maiŭ este o Dată memorabilă, despre care Românii pot vorbi cu iubire şi măndriă naţională, şi prin care trecutul glorios al némului nostru să légă de acéstă di măréţă.

În toți Anii acéstă di se serbéză cu entusiasmů, pentru că este diŭa şi Data care însemnéză încetarea luptelor dinnăuntru pentru partizanii de Domnia, prin suirea pe Tron a unui Principe străin; este sigilarea muncii a douě generaţiuni successive, care aŭ dat semnalul Independinţei nostre la 1821 şi 1848; este proclamarea înălţârii Țêrrei la rangul de Regat şi a Suveranului nostru de Rege; este încoragĭarea viitoriului prin Devisele: „Unirea face puterea", şi „Voesce şi vei putea".

În acésta di măréţă de 10 Maiŭ 1883, la Te-Deum ținut în Cathedrala Oraşiului, Biserica Sf. Ión, după serviciul divin am rostit următórea Poema ocasională în audul numerosului public credincios, şi mai în toţi Anii la 10 Maiŭ, nu am lipsit de la mulţumirea mea sufletéscă cu câte o asemenea Poemă ocasională, fâră a ţinea compt décă Roşii séŭ Albií, Verdií séŭ Fistichii sunt la Guvern; câci o fácém pentru poporu după cum 'mi dicta ânima, iar' nu pentru partide, care nu produc altceva, de cât stagnaţiune în affacerile Țêrrei; paralisarea progressului comună şi ca devisă aŭ Scólă tu, ca să şeḍů eŭ“.

ODA

LA 10 MAIŬ 1896. Dedicaţiune poporului românů.

 Di frumósă, di sublimă, te salut cu bucuriă,

Di cu flori de primăvéră, di 'nsemnată, dece Maiŭ;

Tu esci di de inălțare pentru scumpa Româniă,

Adi poporul saltă vesel printre vâi şi preste plaiù.

Cine nu'și aduce-aminte când Aurora anunciase

Câ Independenţa țêrrei sus în ceriù s'a decretat?

Cine póte ca sâ uite când stindardul se plantasse

Sus pe Griviţa faimósă, tricolorul admiratu!

Admirat, câci când poporul, el, poporul când voesce,

Sâ cutremură pământul de voința lui de ferŭ;

Din Carpaţi pén' la Danubiŭ un curent când se pornesce,

Ori-ce forțe adversare tóte 'naintea luí pierů.

*****

„Să trăiască România!" Adi prin văi și munți răsună!

Sâ trăiéscă Suveranii!" mii de voci se reunescu ;

Eu cu vocea mea bătrână, animat de voiă bună

Mai adaogu: „Să trăiéscă tot poporul românesc!”

„Trei ani în România. 1870-1873” - James William Ozanne

 

Fragmente

„Pădurile care se întindeau pretutindeni în România dispar acum cu repeziciune, căci au fost exploatate în cel mai nesǎbuit chip cu putință. În fiecare zi se exportă lemn ce n-ar fi trebuit tăiat, iar urmările se vor dovedi, în curând, dezastruoase. În prezent sunt 608 gatere la poalele Carpaţilor, iar numărul acestora crește. În 1872, s-a exportat lemn în valoare de 1.752.852 de franci. Carele încărcate cu cherestea iau drumul orașelor unul după altul; cărbunele este puțin întrebuințat. Pe râuri ori pe apele curgătoare mai largi sunt transportate cantități uriașe către locurile unde oamenii au acces mai ușor la ele. Complet despădurite, terenurile devin pustii, iar neajunsurile nu vor întârzia să apară.”

                                                       *****

 

„Zăcămintele de petrol abundă în România; numai în America se poate găsi mai mult. Modul de extracție este cu adevărat aparte, motiv pentru care voi încerca să-l descriu în rândurile ce urmează. Munca este îndeplinită de grupuri de lucrători, care formează echipe de șapte oameni, fiecare dintre acestea fiind condusă de un șef ales din rândul lor. La început se sapă un fel de puț, după care unul dintre ei coboară și continuă adâncirea gropii. Pe marginea puțului stau doi colegi de echipă, care trebuie să-și scoată tovarășul la lumină, cu ajutorul unui scripete, de îndată ce acesta le face semn. După ce forarea ajunge la o anumită adâncime, munca devine periculoasă, iar cel aflat în subteran rezistă cu greu mai mult de un sfert de oră. Când ajunge la suprafață, este năucit și se învârtește ca și când ar fi beat. Ceilalți îi iau locul, rând pe rând, până când isprăvesc lucrul. Muncitorii poartă cămăși lungi de pânză groasă și pălării conice de felul celor chinezești, făcute din cositor, ca să-i apere de apa și petrolul care se revarsă peste umerii lor încovoiați. De obicei, un puț dă cam 360 de litre pe zi, până când seacă de tot. Cinci sute de litre pe zi se consideră o foarte bună afacere. Uneori se infiltrează apa și distruge toată munca, iar puțul trebuie părăsit, cu părere de rău, după eforturi ce s-au dovedit zadarnice. Un puț cu producție bună dă țiței aproximativ un an, deși în ultimele luni cantitatea scade. Forarea la o adâncime de 60 de metri costă în jur de 3.000 de franci, iar pentru o adâncime de la 120 la 180 de metri cheltuielile se ridică la 9.000 de franci.”

                                        ******

 

„Educaţia nu este câtuși de puțin neglijată în această țară, deși mai sunt încă multe de făcut, așa cum am mai spus. În orașe funcționează 246 de școli primare: 136 pentru băieți și 110 pentru fete; la sate sunt 1.975 de şcoli primare: 1.871 pentru băieți și 84 pentru fete. Școlarii de la orașe sunt în număr de 26.160, dintre care 18.682 băieți și 7.478 fete, în timp ce numărul școlarilor de la sate se ridică la 55.985, adică 51.727 de băeți și 4.258 de fete. Educația secundară este reprezentată de 14 gimnazii, 7 licee, 8 seminarii și 5 școli pentru fete. Acestea toate însumează 5.393 de elevi. Pentru învățământul de specialitate există 22 de școli, cu 171 de profesori și 1.338 de elevi. De asemenea, în Moldo-Valahia sunt două universități. Universitatea din București avea, în 1873, 46 de profesori și 416 de studenți, în timp ce Universitatea din Iași avea 21 de profesori și 155 de studenți. În țară funcționează și trei școli militare: una de artilerie și geniu, cu 18 profesori și 60 de elevi; o școală specială de cavalerie, cu 8 profesori și 116 de elevi și o școală pentru fiii de ofițeri, cu 15 profesori și 60 de elevi.”

 

                                          *****

 „Nu ştiu de ce, oamenilor le vine tare greu să părăsească Moldo-Valahia. Oricât de mult le-ar displăcea, țara are o putere de atracție care nu poate fi descrisă în cuvinte; observația aceasta este aşa de răspândită, încât localnicilor le place să repete două versuri ce-o ilustrează admirabil:

”Dambovitza, apa dulce,

Quine bea, nu mai se duce.”

 

Versurile „Dâmbovița, apă dulce, / Cine-o bea nu se mai duce" aparțin austriacului Erich Winterhalder, stabilit la București în 1829, și au fost transpuse pe muzică de compozitorul Ioan Andrei Wachmann, bucurându-se de o îndelungată popularitate. Autorul adaugă, în original, celor două versuri – redate aproximativ - traducerea în limba engleză („Dambovitza, thou sweet water, Who drinks of thee never leaves thee more.").

 

Descrierea Bucureștiului nu ar fi completă fără câteva rânduri despre Dâmbovița, care, izvorând din Carpați, străbate oraşul și îl aprovizionează cu apă. Este un râu îngust, foarte puțin adânc în lunile de vară, când sunt porțiuni unde nivelul abia dacă atinge trei picioare. În timpul iernii, râul este mai mereu înghețat, iar gheața trebuie spartă zilnic pentru ca sacagiii să-și poată umple sacaua, sau butoiul. Butoiul, aşezat într-un cărucior, este tras, de dimineaţa până seara, de un singur cal, cel mai adesea orb şi şchiop. Nici apa nu este prea curată, și ar trebui strecurată înainte să poată fi folosită măcar la spălat. Cu toate acestea, localnicii o beau așa cum este, pahar după pahar, mărturisind că o preferă oricărei alte băuturi; le face mare plăcere să repete versul lor favorit, „Dambovitza, apa dulce", amintindu-și de călătorii care, odată ce au gustat din apa râului și au părăsit Bucureștiul, s-au întors, fericiți să rămână aici și să fie îngropați în apropierea malurilor înverzite.”

                                          ****

„Să mă întorc însă la subiect. În vara anului 1872, fiind slăbit de febră, am fost sfătuit să merg câteva săptămâni în Transilvania, ca să schimb aerul. Am făcut iute pregătirile pentru călătorie și, în scurt timp, mă aflam în tren, en route spre Ploiești. Ţinutul prin care am trecut, în drumul de la București la Ploiești, era mai degrabă arid și pustiu, așa că nu mi-a părut rău când, la capătul a trei ore, am ajuns la destinație. Am mers de îndată la cel mai bun hotel din oraș și, după cină, m-am grăbit să descopăr locul în care ajunsesem. Auzisem poveşti nemaipomenite despre atracțiile pe care le putea oferi Ploieştiul, dar n-am găsit nici măcar una. Orașul era format mai mult din cocioabe şi doar pe alocuri se mai putea vedea câte o casă prezentabilă. Populația părea alcătuită în întregime din porci, care umblau țanțoși pe străzi, stăpâni absoluți a tot ce puteau cuprinde cu privirea. Așadar, nu rămânea nimic de făcut. Erau, desigur, câteva orchestre de lăutari scârțâind din viori, spre încântarea câtorva amploaiați plini de voioşie. Cum petrecerea nu era pe gustul meu, m-am întors la hotel. Camerele erau îngrozitor de murdare, iar aşternutul de pe patul meu fusese neîndoielnic folosit luni de-a rândul. Așa cum obişnuiam, mi-am întins pledul deasupra și m-am bucurat de câteva ore bune de odihnă, întreruptă doar la miezul nopții de un servitor plin de zel, care, potrivit obiceiului autohton, se arăta înduioşat de singurătatea mea. Ploieștiul era ca un cuptor, aproape la fel de cald ca Bucureștiul, așa că n-am regretat deloc când seara următoare m-a găsit instalat confortabil în diligență, en route spre Brașov, sau Kronstadt. Era o noapte foarte plăcută și, pe când poştalionul huruia pe drumul larg, de-a lungul căruia se întindeau, de o parte și de alta, lanuri de grâu și porumb, am început să respirăm în voie. Plictiseala călătoriei a fost alungată de apariția unor grupuri de copii țigani, care, aproape dezbrăcați, alergau mile întregi după trăsură, nerăbdători să primească câțiva bani ca răsplată a perseverenţei lor. La ora zece am ajuns la Câmpina, un sat de la poalele dealurilor. După o cină acceptabilă, am pornit din nou la drum, gata să trecem lanțul Carpaților. Peste puțin timp s-a făcut groaznic frig, iar de somn nici nu putea fi vorba, date fiind hurducăturile diligenței și zgomotele. Oricum, numai ce începuse să ne fie ceva mai bine, când vizitiul ne-a poruncit să coborâm, pentru că urma să traversăm un pod periculos. N-am primit nici un fel de ajutor și ne-am descurcat cum am putut, trecând peste un fel de prundiş acoperit de bolovani uriași și pâraie repezi. Totul s-a întâmplat într-o beznă deasă, așa încât am ajuns curând la concluzia că leacul putea fi mai rău decât boala. Părerea mi-a fost întărită de starea în care se aflau tovarășii de drum la întoarcerea în diligență. Unul se lovise rău la picior; altul se udase până la genunchi; altcineva căzuse și se tăiase la mâini. După asta, nimic nu m-a mai putut convinge să părăsesc arca siguranței, căci așa ajunsesem s-o văd. Am rămas în diligență, în ciuda avertismentelor și a rugăminților, pe tot parcursul nopții, și i-am lăsat pe ceilalți să se chinuie să meargă singuri atunci când li se cerea. Nu m-am căit câtuși de puțin. Am lăsat doi răniți la hotelul din Sinaia, unde am ajuns la cinci dimineața. În afară de acest hotel, mai este acolo o mănăstire destul de cunoscută; tot la Sinaia se retrage și principele, împreună cu principesa, atunci când vremea devine insuportabil de caldă. Priveliştea este superbă. Munții semeți, acoperiți de păduri, se înalță de jur-împrejur, iar aerul este minunat.” 

Cartea se poate descărca gratuit de pe siteul Humanitas

https://humanitas.ro/humanitas/carte/trei-ani-%C3%AEn-rom%C3%A2nia-1870-1873-0