„Memoriile unui antisemit” de Gregor von Rezzori

 

În cărțile „Neortodox” și „Exodul – revăzut”, după cum am mai scris într-o postare, Deborah Feldman amintește două cărți care mi-au atras atenția și pe care le recomand: „În Brooklyn crește un copac” de Betty Smith și „Memoriile unui antisemit” de Gregor von Rezzori.

 

După ce am citit „În Brooklyn crește un copac” am văzut și ecranizarea realizată în 1945, care, spre surprinderea mea, nu m-a dezamăgit deloc. Chiar și personajul principal, Francie, mi s-a părut foarte bine interpretat (filmul poate fi găsit pe YouTube).

 

 

În această postare, care se anunță puțin mai lungă, voi scrie despre „Memoriile unui antisemit” de Gregor von Rezzori și despre autor. Voi încerca totuși să fac un scurt rezumat al celor citite, urmând ca cei interesați să descopere mai mult.

 

Am obiceiul ca, după ce termin o carte, să caut informații despre autor și diverse recenzii. În cazul acestei cărți, curiozitatea a fost și mai mare, având în vedere legătura ei cu România și faptul că autorul cunoștea foarte bine Bucureștiul.

 

 

„Autorul Gregor von Rezzori (pe numele său real Gregor Arnulph Hilarius d'Arrezzo, n. 13 mai 1914, Cernăuți, Austro-Ungaria – d. 23 aprilie 1998, Reggello, Toscana, Italia) a fost un scriitor și actor austriac-român, german din Bucovina.

Rezzori se trage dintr-o familie siciliană, care a emigrat în mijlocul secolului al XVIII-lea la Viena. Bunicul lui a lucrat ca arhitect pentru monarhia austro-ungară. Tatăl lui a fost funcționar la Cernăuți, astfel că familia lui a primit cetățenia română la sfârșitul războiului. După 1940 a devenit cetățean sovietic. Mai târziu a trăit timp de 40 de ani fără cetățenie, optând în 1982 în sfârșit pentru cea austriacă. Vorbea fluent germana, româna, italiana, poloneza, rusa, idiș, franceza și engleza.

A fost actor și scenarist.

A încetat din viață în 1998, lângă Florența.” https://ro.wikipedia.org/wiki/Gregor_von_Rezzori

 

A scris peste douăzeci de romane şi povestiri autobiografice şi a obţinut prestigioase premii literare, dintre care în limba română au fost traduse două cărți: cea la care fac referire și ”Zăpezile de altădată”.

 

Câteva fragmente din cronica dedicată cărții, scrisă de Andreea Răsuceanu și publicată pe site-ul „Atelier LiterNet”, în care „autoarea a atras atenția asupra curajului lui Rezzori de a folosi un titlu atât de polarizant, subliniind că acesta este, de fapt, o radiografie fină a prejudecăților și a clivajelor sociale, mai degrabă decât o asumare a urii patologice.”

 

„În „The New Yorker” a apărut povestirea „Memoiren eines Antisemiten” (1969, ulterior inclusă în romanul din 1979), remarcată de scriitorul Elie Wiesel, care l-a numit "un mare povestitor ".

*****

„O carte cu titlu înşelător, „Memoriile unui antisemit” apărut în anul 1979, (....) este în primul rând o operă de ficţiune, un roman cu tentă autobiografică ce spune povestea unui tânăr austriac, de stirpe nobilă, născut în Bucovina chezaro-crăiască de la începutul secolului XX .”

****

Naratorul tatonează problematica evreităţii şi se loveşte pentru prima oară de problema antisemitismului într-o Bucovină austro-ungară, experimentează erotic şi jubilează intelectual în Bucureştiul interbelic, fascinat de autenticismul aflat în mare vogă în epocă, pentru a melancoliza şi a medita în cele din urmă asupra antisemitismului în spaţiul vienez. Vădind abilităţi reale de histrion, naratorul îşi poartă vijelios cititorul prin spaţiul levantin al Bucureştiului anilor '30, pe sub un cer de lavandă, prin mahalalele prăfoase ale comercianţilor evrei şi armeni, făcându-l părtaş la poveştile savuroase ale frământatului veac XX. Episoadele ce consemnează aventura bucureşteană a tânărului Gregor cuprind savuroase descrieri ale unui Bucureşti surprins în cei mai spectaculoşi ani ai săi, în timp ce incursiunea în Viena Anschluss-ului propune o viziune dinăuntru, cu atît mai interesantă cu cât este vorba despre perspectiva unui participant la evenimente - Gregor este austriac, deprins cu atitudinea antisemită manifestată în familie, dar cultivă prietenii semite iar cele trei femei care îi marchează destinul sunt evreice.”

 

Cei interesați pot citi întregul articol accesând linkul de mai jos:

https://atelier.liternet.ro/articol/6278/Gregor-von-Rezzori-Catrinel-Plesu-Andreea-Rasuceanu/Memoriile-unui-antisemit.html, iar cartea poate fi găsită în librării online dar și gratuit online.

 

Cărți , film

 

„În Brooklyn crește un copac” de Betty Smith este o carte pe care o aveam pe lista de cumpărături încă de când am citit prima dată „Neortodox”. Recitind recent „Neortodox”, mi-am reamintit de ea și am început să o caut online. Surpriza a fost că, fiind perioada Zilei Internaționale a Cărții, am găsit-o la un preț foarte bun și, desigur, nu am stat pe gânduri și am cumpărat-o. Am înțeles că surprinde viața din Brooklyn dinaintea stabilirii comunității evreilor Satmar în acest cartier și cred că este interesantă dacă e privită în paralel cu cealaltă carte, ca un contrast între două lumi diferite care au locuit și locuiesc în Brooklyn.

Va fi următoarea mea lectură, după o scurtă pauză, ca să nu amestec impresiile lăsate de celelalte cărți.

Între timp am găsit și ecranizarea „A Tree Grows in Brooklyn”, un film clasic din 1945, pe care probabil îl voi vedea când îi va veni rândul. Pentru cinefili, filmul este disponibil pe YouTube.

***

O altă carte care a impresionat-o pe Deborah Feldman și la care face referire în „Exodul revăzut” este „Memoriile unui antisemit”, de Gregor von Rezzori, pe care am avut norocul să o găsesc online.

Așa că au apărut alte două cărți noi de citit, care au urcat rapid în fruntea listei, luând locul altora.

„— Uite ce-i! Faptul că oamenii doctorului Aaronstein se uită la o stea când se roagă în timp ce ai noștri se uită la o cruce n-are nicio legătură cu cât de bun doctor e el.” 

 

 

„Un băiețel în căutarea lui Dumnezeu. O lumină personală asupra misticii” -Isaac Bashevis Singer

 

„Prolog

Mistica nu este un drum al gândirii separat de religie. Ambele împart un fundament în sufletul omenesc sentimentul că lumea nu e un accident sau o forță oarbă, şi că spiritul şi corpul uman sunt strâns legate de Univers şi de Creatorul său. Păgânul care şi-a făcut un zeu din piatră ştia foarte bine că piatra în sine nu putea nici să-l ajute, nici să-l audă. Deseori a modelat-o el însuşi, dar piatra asta e parte din rocă, din munţi, din râuri - din toată natura. Adresându-se pietrei, idolatrul vorbeşte Creației şi forţelor acesteia. Oricât de primitiv va fi fost, simțea în adâncul său că, dacă ar prinde esența pietrei, originea şi secretul său, atunci ar înțelege totul. Pentru el, idolul era simbolul misterului lumii. Cei care venerau animale sau oameni încercau aceleaşi sentimente.

Dacă este vreo diferență între religie şi mistică, aceasta constă în faptul că religia este aproape complet dependentă de revelație. Toate religiile predică ideea că Dumnezeu S-a revelat unui profet, căruia i-a comunicat dorințele Sale. Religia nu a rămas niciodată proprietatea unui singur individ. S-a adresat unui grup. A avut tendința să prolifereze și să înghită triburi întregi şi naţiuni. Liderii religioşi au forțat deseori cu sabia supunerea față de credința lor. Din această cauză, religia a devenit, cu timpul, rutină şi s-a legat strâns de sistemele sociale.

Mistica, în schimb, este individualistă. Mistica adevărată a fost mereu apanajul unei singure persoane sau al unui grup restrâns. A fost şi a rămas ezoterică. Misticul nu s-a bazat niciodată total pe revelația ce- lorlalți, ci L-a căutat pe Dumnezeu în felul său. Misticul şi-a asumat deseori religia mediului în care trăia, dar a încercat să o lărgească; a cuplat-o cu puterile cereşti pentru a deveni, de fapt, el însuşi profet.

Definiția personală pe care o atribui religiei este: mistică transformată în disciplină, experiență de masă și astfel mărită, parțial diluată şi deseori lumească. Cu cât mai de succes va fi fost o religie, cu atât mai puternică influenţa ei şi cu atât mai puternică retragerea ei de la rădăcinile mistice. Dogma și magia iau locul experienței spirituale. Deoarece baza oricărei religii este mistica, iar ulterior alte elemente vin să o domine, orice religie este plină de contradicții care cresc direct proporţional cu numărul de credincioşi şi cu popularitatea acesteia. Cum misticul este, natural, un individualist care se simte responsabil doar pentru propria persoană, el poate fi mai mult sau mai puțin onest şi desăvârşit. Din clipa în care misticul capătă adepţi şi discipoli, mistica lui începe să împărtăşească soarta unei religii. Diferențele de opinie îşi fac apariția, la fel conflictele tăcute sau vocale, iar obstacolele şi tentațiile lumeşti încep să deranjeze din ce în ce mai mult.

În esență, fiecare mistic are îndoieli. El este, natural, un căutător. Mistica şi scepticismul nu sunt contradictorii. Misticul bâjbâie în întuneric. Aşteaptă revelația, dar aceasta nu vine sau vine rar. Deseori, devine disperat în căutarea sa. Dar misticismul nu este, pur şi simplu, scepticism sau agnosticism. Mai devreme sau mai târziu, misticul are tendința să se autoconvingă, să se iluzioneze că a descoperit ceva. Misticii sunt, de la natură, entuziaşti. Focul credinței ce arde în ei nu poate coexista îndelung cu gheața scepticismului. Când misticul simte că a descoperit părți din Adevăr, le potriveşte în cadrul religiei lui. Misticii evrei şi-au legat descoperirile de pasaje din Scripturi, Ghemara, Midras sau chiar de obiceiuri evreieşti. Misticii creştini şi-au bazat descoperirile pe Noul Testament. Dar, cum caracterul misticilor este asemănător în iudaism, creştinism sau islam, între toți există o legătură strânsă. Sunt similitudini mai mari între Swedenborg şi Haim Vital sau Rabi Nahman din Breslau decât, să zicem, între Gaonul din Vilna şi Papa timpului său.

Există o asemănare nu numai între căutările misticilor, ci și între descoperirile lor. Misticul înțelege că Dumnezeu este tăcut în cuvânt, în limbaj, dar vorbeşte prin fapte. Toţi misticii cred în Divina Providență. Faptele Lui şi modul în care El conduce destinele omului şi ale lumii constituie discursul Său. Nu există un dicționar pentru această limbă, nici n-ar putea exista. Un astfel de dicționar ar fi, probabil, de mărimea Universului. Dumnezeu vorbeşte simultan în mintea unui om, în centrul Pământului, în munții de pe Lună, în cele mai îndepărtate stele. Urechea omului nu este acordată la un asemenea limbaj, dar atunci când omul ascultă cu toate simțurile şi cu tot sufletul său, el poate începe să înțeleagă câteva dintre cuvintele Sale. Omul de ştiinţă încearcă să înțeleagă limba şi gramatica lui Dumnezeu prin intermediul experimentelor şi al logicii. Misticul ascultă vocea Divinității în lăuntrul său, în sângele și măduva sa și prin observații asupra drumurilor Providenţei. Misticul descoperă că, atunci când se roagă cu ardoare lui Dumnezeu, răspunsul vine deseori. Înţelege că fiecare dar al înălțării spirituale creşte din multă îndoială şi dintr-o nevoie profundă de unire cu puterea cerească. Speranța creşte din disperare. Misticul descoperă că a face bine oamenilor, ba chiar şi animalelor, dă rezultate. Orice mis- tic adevărat crede în nemurirea sufletului. Misticul nu poate accepta ideea că sufletul se stinge ca flacăra unei lumânări şi dispare pentru totdeauna. În general el nu crede în moarte. Ca oricare alt om, misticul este educat în spiritul conceptelor de „fapte bune" şi ,,fapte rele", de,,acțiuni ale răului" şi „păcate", dar pentru el este mai greu decât pentru oricine altcineva să accepte că pornirile către bine și rău au acelaşi izvor. Misticul trebuie să accepte o formă oarecare de dualism. Trebuie să recunoască prezența forțelor Binelui şi ale Răului. El trebuie să creadă că există un Dumnezeu şi un anti- Dumnezeu. Într-adevăr, anti-Dumnezeul nu este o entitate complet independentă Dumnezeu trebuie să-l fi creat cu un scop. Toți misticii cred în Satana sau în ceva asemănător, indiferent de numele său.

De ce l-a creat Dumnezeu pe Satana? De ce ar fi creat Regele Cerurilor un adversar pentru El Însuşi? Aceasta este o întrebare asupra căreia au cugetat toți filosofii şi misticii de-a lungul veacurilor şi, deşi răs- punsurile par să varieze, deseori fiind încâlcite şi obtuze sau strâns legate de magie şi folclor, în esență, răspunsul este mereu acelaşi: Dumnezeu i-a oferit omului cel mai mare dar din tezaurul Său, liberul-arbitru, o anumită autonomie. Omul nu este constrâns în nicio circumstanță să facă ce-i spun Forțele. Poate să aleagă. Se poate opune lui Dumnezeu sau lui Satana, luând asupra lui consecințele acestei rezistențe.

Nu îmi propun, în acest eseu, să scriu istoria misticii, nici măcar a misticii iudaice. Aceasta s-a făcut și se face de către cercetători. Acest eseu va încerca să relateze experiențele de viață ale unuia care se consideră un pic mistic atât în viața sa, cât şi în creaţiile sale literare. Dacă acest caz individual merită o descriere amănunțită, cititorul va fi cel care va judeca. Mă consider cea mai înaltă autoritate în descrierea acestei poveşti originale, cu unicitatea şi - dacă doriți - ciudățeniile sale. Vin dintr-o familie hasidică şi am început devreme în viață să explorez învățătura hasidică şi cabalistică, precum şi să mă interesez de psihologie, şi voi atinge aceste subiecte în măsura în care de ele se leagă viaţa şi sentimentele mele despre mistică.”