Lunea pink - începe şcoala!!!

de la IronicBlondes'blog
ideea lunea pink karmapolice 


"Noi" începem clasa I. 
Ţineţi-ne pumnii!!!!

Despre adopţie -2

Pentru ca am văzut că am avut comentarii multe la postarea anterioară, am zis să continui şi astfel să-i dau un răspuns şi lui Minnie.

Copilul meu a fost lăsat de "doamna care l-a născut" în maternitate. 

Cei de la Protecţia copilului l-au dat în plasament unui asistent maternal.

Noi l-am văzut prima oară la un an şi o lună.

De la naştere până "ni s-a făcut cunoştinţă", adică a fot liber la adopţie, cei de la Protecţia copilului au căutat părinţii lui, bunicii şi nu mai stiu  ce alte grade de rudenie care au "renunţat" la el. Acum nu ştiu dacă asta se face la toţi copii (atunci ştiam) sau numai la cei a căror doamne care i-au născut nu au fost de găsit. La al meu aşa  a fost, că doamna plecase peste hotare şi nu mai dăduse nici un semn, aşa că a trebuit să ajungă pe la părinţii ei care au "renunţat" la copil.

Eu între timp mi-am schimbat mult felul de a gândi în sensul că acum cred că Dumnezeu ne-a dat acest copil, ca să fie al nostru. Eu sunt sigură că am fi iubit orice alt copil pentru că ne plac copii, dar acesta  a fost să fie al nostru.

Şi de ce zic aşa? Pentru că înaintea noastră o familie a adoptat o fetiţă de vârsta la care scrisesem noi că am vrea să fie copilul pe care vrem să-l adoptăm. Dar acea fetiţă este blondă cu ochii deschişi, în schimb copilul nostru, după cum spuneau la început cei care ne vedeau seamănă cu tatăl lui, adică cu soţul meu.

La început când am făcut cererea am fost întrebaţi ce am vrea să fie copilul, fată sau băiat. Pe moment n-am ştiut ce să răspundem, dar pentru că trebuia scris ceva, am scris fată cam de 2 ani. Mi se părea mai uşor să fie la 2 ani, dar să ştiţi că dacă vrei să iei un copil tot de mic trebuie luat, de cum îl abandonează. Sunt anumite probleme (depinde de fiecare copil, poate la unii nu) ale perioadei în care copilul stă în plasament şi nu are dragostea părinţilor şi de care se dezobişnuiesc greu.

După o anumită perioadă am fost chemaţi să dăm iar un test (că a trebuit să dăm şi teste, nu cunoşteam încă copilul) şi am fost întrebaţi dacă ne-am schimbat părerea cu privire la ceea ce vrem să adoptăm. Bineînţeles că am răspuns că nu contează. Ieşind din clădire my husband îmi spune, citez: "ce-ar fi să avem un băieţel, de un an şi brunet". Mă credeţi sau nu exact aşa a fost. Situaţia a fost în aşa fel încât prima oară l-am văzut numai eu, iar  a doua zi şi soţul meu. Când am ajuns acasă my husband mă întreabă :"ei, cum e? Cum să fie, exact cum l-ai descris".  

            

Despre adopţie

De mult aş fi vrut să scriu despre acest subiect, dar poate acum i-a venit timpul. Şi m-a făcut să scriu acum această postare faptul că un comentariu nu mi s-a aprobat pe un site.

O mare companie din România alocă pe lună o anumită sumă pentru unele proiecte care rezolvă anumite probleme şi cel care are cele multe voturi obţine suma. Până aici bine şi frumos mai ales că o şcoală din oraşul meu a reuşit să câştige această  sumă şi să amenajeze grădina din faţa şcolii.

Am găsit într-o lună un proiect care se referă la adopţie. Nici asta nu-i rău! Dar în ce constă acest proiect? De a organiza seminarii în câteva reşedinţe de judeţ unde să se dezbată teme referitoare la adopţie, să convingă anumite persoane să adopte copii. 

Am lăsat şi eu un comentariu care nu a fost pe placul sau a celor care au iniţiat proiectul sau a administratorilor site-ului şi care bineînţeles nu a apărut.

În comentariu spuneam (aproximativ) că am trecut printr-un lung proces de adopţie, că persoanele care vor să adopte nu cred că au nevoie de seminarii ci de schimbarea legii adopţiei.  

Să vă spun cât a durat adopţia copilului nostru? De la începutul anului 2005 până în mai 2007! În 2005 am depus cererea de adopţie, în 2006 l-am cunoscut şi l-am luat acasă, (după câteva luni după ce l-am văzut prima oară) iar abia în 2007 s-a terminat "procesul de adopţie" devenind "legal" copilul nostru. Să zicem că am fost noi mai ghinionişti că în 2005 s-a aplicat noua lege a adopţiilor, poate acum nu mai durează chiar aşa de mult, dar nu cred că seminariile conving ca să fie mai mulţi copii adoptaţi.

 

"Medium"

-Mama, cât e ceasul?

- 9.

- Mai e o oră şi e 10 nu-i aşa?

-Da.

-Atunci eu sunt "mediu".

- Ce eşti?

-"Mediu".

- Ce înseamnă? 

- Este atunci când ştii ceva înainte să se întâmple!!!!

Tot de-ale copilului, dar nu ştie de la mine ci de la desene animate. A mai scos o "perlă" la grădi când a i-a spus doamnei că meditează.

Modzitz Concert

- Mama în ce limbă vorbeşte, în engleză?
- Nu, în ebraică.
- Şi tu ştii ebraica?
- Nu, dar ascult muzica. 
 aici
Poate o să mă lămurească cineva despre concert şi ce se mai spune acolo, că nu ştiu ebraica.
Toda Raba!

O melodie foarte frumoasă şi o voce a unui puşti la fel de frumoasă la minutul 46. 

Două veşti

Vine copilu' acasă după o plimbare cu tatăl lui şi cu vecinul. 

"Mama îţi  spun două veşti. 

Încep cu cea rea: i-am zgâriat maşina vecinului.

Vestea bună: am stat cuminte până am ajuns acasă!"

Provocarea de vineri

Cam târziu, dar niciodată nu e prea târziu, am partcipat şi eu la "Provocarea de vineri" de pe blogul Laurei Frunză, "Idei pentru mămici şi copii".

"Provocarea constă în realizarea unei activităţi cu nuci."

Asta am văzut-o sâmbătă şi tot sâmbătă copilu' a făcut, zice el, un păianjen.

Bau-bau

De-ale copilului

Mamă, Doamne-Doamne nu aude rugăciunile noastre. 

De ce mamă?

Pentru că nu are urechi. Dar el ştie că ne rugăm la el!

Cum ?

Prin gânduri!!!

De-ale copilului meu care azi face 6 ani!

Discuţia am avut-o săptămâna asta.

Nu degeaba urmăreşte mama copilului, adică eu, pe Oreste, iar el ascultă emisiunea printre "picăturile" lui de joacă!!!