Continuare la "O poveste de demult'

        Să continui. Cei care au crescut-o au dat-o la şcoală. A fost la Şcoala Elena Doamna (care este şi azi). E cea de pe ultimul rând. Şi-a făcut ea un semn, altfel că după atâţia ani (aproape 100 nu ştiu când e făcută) cine ar mai fi recunoscut-o în poză. 

Nu ştiu cât a fost de iubită de familia care a crescut-o, pentru că în ceea ce a lăsat scris se vede că a simţit lipsa iubirii.  

 

     A venit apoi vârsta măritişului. Au măritat-o cu bunicul, cu care a avut o viaţă grea. El era de meserie zidar, pleca iar când venea acasă o bătea rău de tot. Bunica avea părul lung, iar el o prindea şi o trăgea de coadă prin gard (când bunica voia să fugă). La capătul străzii stătea unul din băieţii familiei care o crescuse şi când începea bunicul, ea se mai refugia la el.  Dar pentru că se spune "vei culege ceea ce semeni", bunicul în ultima perioadă a vieţii a avut dureri groaznice de cap şi a murit nebun în spital, după război, pe la 52 de ani.  La înmormântarea lui (ce-şi mai aminteşte o mătuşă) bunica şi copii erau ţinuţi deoparte de către mama bunicului, considerând-o pe bunica o "parvenită". Mătuşa mea spunea de bunica ei (străbunica) că  arăta ca o "vrăjitoare". Nu ştiu de ce bunica era desconsiderată, pentru că familia bunicului stătea într-un cartier mărginaş (Mitică Apostol). Poate pentru că ei considerau că a nu avea părinţi însemna să fie stigmatizat (dar care era oare vina ei?).        

   A avut zece copii dar au trăit numai patru. Primii şase născuţi au trăit foarte puţin.  Am auzit când am venit în Moldova că atunci când nu-ţi trăiesc copii sau sunt cu probleme, "îi dai de suflet" sau "îi vinzi".  Nu ştiu sigur cum este obiceiul şi cum se numeşte exact. Ca să aflu de la vară-mea de la Constanţa când am fost acum în vară că aşa s-a întâmplat cu primul copil al bunicii (pe la 1929). Astfel că după asta au trăit şi ceilalţi trei. A avut trei fete şi un băiat.

   În timpul războiului i-a fost greu să se descurce, bunicul era aşa cum era, am mai scris că şi-a vândut dantura ca să aibă bani pentru mânacare, dar o chestie interesantă că atunci când au venit nemţii bunica înţelegea ce spun, deşi la şcoală nu făcuse germana (ce m-a făcut să cred că unul dintre părinţii ei naturali era neamţ şi  probabil i-a rămas ceva imprimat în memorie de când era în burta doamnei care a născut-o).

     Apoi au venit ruşii şi pentru că avea trei fete le ascundea prin pod sau pe la alţi vecini, pentru că din povestiri ruşii au făcut ravagii în populaţie, intrau prin case căutând "hazaică" (femeie). Nemţii erau mai domni, nu erau brute ca ruşii.

    Când o să am timp să caut prin pod după fotografii, am să postez şi poze cu bunica şi cu bunicul. A, şi mi-am mai adus aminte ceva. Numele de familie al bunicului era Teodorescu, dar nu ştiu prin ce împrejurări  funcţionarii publici (probabil li se părea prea lung şi să le fie mai uşor), i l-au schimbat în Tudor. Bunica pe o fotografie pe care a făcut-o la  începutul căsniciei a scris Vasilica Teodorescu.  

     Deocamdată cam atât.  Dumnezeu s-o odihnească în pace! Iar pe bunicul şi pe părinţii lui, pe părinţii bunicii naturali şi pe cei care au crescut-o Dumnezeu să-i ierte. Pentru că am aflat prenumele părinţilor bunicului meu, i-am trecut pe pomelnic şi mă rog ca Doamne Doamne să-i ierte pe toţi  pomeniţi mai sus şi cum se spune "cu tot neamul lor cel adormit".