Castelul din Dărmăneşti

       "Până nu de mult o adevarată bijuterie a judeţului Bacău, castelul din Dărmăneşti al prinţului Gheorghe Ştirbei, ridicat la începutul secolului, se duce acum de rîpă.

      Castelul a prins viaţă acum aproape o sută de ani, în mai 1906, când arhitecţii italieni şi-au strâns schelele, dupa trei ani de muncă. Vreme de 40 de ani, pînă la naţionalizare, viaţa sătenilor din Dărmăneşti a avut doar două puncte de reper: sosirea la castel, în luna mai, a familiei princiare şi a invitaţilor lor şi plecarea acestora, în septembrie, odată cu primele semne ale toamnei. Elisabeta, soţia lui Gheorghe Ştirbei, a rămas văduvă tânără. Prinţul a căzut în timpul primului război mondial, răpus nu de glonţ, ci de tifos.
    
      Din acel moment, localnicii au rânduit totul in jurul Elisabetei: "castelul prinţesei", "fântâna prinţesei", "slujitorii prinţesei". Viaţa castelului a mers înainte, înveselită de soţii celor două fiice ale îndoliatei văduve, Marina şi Sanda - povestesc localnicii. Unul dintre dărmăneştenii care au slujit ani de zile "la Ştirbeşti" îşi amintea de Elisabeta, care i-a ajutat adeseori pe ţăranii aflaţi la ananghie.
     Viaţa familiei princiare s-a spulberat după cel de-al doilea război mondial. Cele trei prinţese au fost expropriate şi alungate, fără a li se da dreptul să-şi ia cu ele vreunul dintre bunurile familiei. Au reuşit să ajungă ulterior în Franţa. Castelul a fost lăsat pradă intemperiilor şi celor care au furat de aici,  inestimabile valori de patrimoniu. Cristalul oglinzilor a fost sfărâmat, la fel ca şi pânzele tablourilor sau mobilierul de epocă. Clădirea a fost transformată, în anul 1951, în spital pentru tuberculoşi.


     Din 1977, Castelul a fost declarat tabără şcolară. Zeci de mii de pionieri şi sportivi s-au bucurat astfel de frumusetea imprejurimilor. "Sala Oglinzilor", unde prinţii îşi primeau oaspeţii, a fost transformată în sală de mese. În timp, grinzile din lemn, vechi de peste 80 de ani, au cedat şi tavanul parterului s-a prăbuşit. Instalaţiile sanitare originale s-au fisurat. Infiltratiile au macinat zidurile, iar umezeala a permis instalarea unei ciuperci, care a mâncat lemnul şi zidăria.
     La Castel funcţiona cea mai veche aducţiune de apă din judeţ."
    
  Articolul a apărut  în 1999 în Ziarul de Iaşi.
  În prezent acesta a fost retrocedat moştenitorilor.
  Mai multe imagini pe blogul Roxanei.