„Șalul negru” – Contele Andrei Olsufiev fragmente | De pe bloguri adunate şi-napoi la lume date

„Cine nu a visat măcar o dată să lenevească într-o zi lângă o casă frumoasă oglindindu-se în apele somnoroase ale unui heleşteu, la umbra unor arbori centenari? Să meditezi la timpul trecut sau să vorbești despre gloriile uitate în răcoarea unui salon cu mobile vechi din acaju, se poate imagina o ocupație mai încântătoare?”

****

Citind această carte am fost surprinsă să aflu amănunte neștiute de mine, despre familia Rosetti-Roznovanu și Ghika - Comănești, care au fost înrudiți cu familia Olsufiev din Rusia.

În 2020 am vizitat Biserica de la Roznov, despre care aflasem că este deosebită de celelalte biserici. Atunci am fost foarte dezamăgită de stadiul în care se afla atât ea cât și muzeul de la subsolul bisericii. Portrete ale familiei aruncate în colțuri, cărțile vechi la fel. Nu știu acum după patru ani, dacă s-a mai restaurat ceva. Fotografiile pe care le-am făcut atunci sunt la sfârșitul postării.

*****

„Iordache a avut doi fii. Palatul din Iaşi şi castelul de la Stânca au fost moştenite de băiatul cel mare, Nicolae (1794- 1858)1, în timp ce Alexandru, cel mai mic, a primit moșia şi casa de la Roznov. Bărbat frumos, mare seducător, cu un caracter aventuros şi original, Nicolae, tatăl Mariei Nicolaevna, sclav al pasiunilor sale, era departe de a fi un înțelept precum tatăl său. Vanitos şi senzual, sensibil şi deschis, cu studii în cele mai bune școli din Franţa şi Germania, el a continuat să îmbogățească și să înfrumusețeze castelul de la Stânca și să renoveze palatul de la Iaşi. Separat de soția lui, Ecaterina născută Ghika, cu nouă ani mai mare ca el și care locuia la Lipcani cu fetele sale, Nicolae nu divorţase încă. Gustând din plăcerile vieții de cvadragenar, a avut brusc un coup de foudre înainte de a împlini cincizeci de ani și s-a îndrăgostit nebuneşte de Maria Sturdza (1806-1887), născută Ghika-Comăneşti. Cu doisprezece ani mai tânără ca el, Maria, zisă Marghiolița, nepoata soției sale, se afla pe atunci la apogeul farmecelor sale. Era o doamnă înaltă, de o frumusețe fascinantă şi de o vitalitate fără egal, pe atât de bogată pe cât era de frumoasă. Avea o alură foarte orientală, plinuță, fața cu un oval perfect, ochi mari, negri care te dezbrăcau dintr-o privire, gura mică și bine desenată, un surâs în colțul buzelor care te tachina, părul negru de jais. Pe scurt, era irezistibilă. Devorat de o pasiune arzătoare, Nicolae a urmărit-o cu asiduitate, făcând vizită după vizită la domiciliul soţului ei, o veche cunoștință, logofătul Costache Sturdza, mare amator de cărți și de femei frumoase. Foarte îndrăgostit de frumoasa lui soție, acesta din urmă s-a decis să plece într-un voiaj pentru a-i schimba ideile. A pus la cale un mare tur în Rusia: Odessa, Kiev, Varşovia şi Sankt Petersburg. Costache avea motivele lui să fie suspicios, Marghiolița nu era la prima infracțiune". „Muza" a poetului Alexandru Beldiman, îl părăsise ca să se mărite cu Nicolae, fiul domnitorului Ioniță Sandu Sturdza. Pentru a-i fi agreabilă, i-a făcut trei fete și l-a însoțit la Constantinopol (Istanbul), unde fusese trimis ca ostatic, căci turcii nu aveau încredere în domnii români. Acolo ea s-a bucurat de un adevărat succes și nu l-a lăsat indiferent pe sultan, care a încercat să o atragă în haremul său. Marghiolița a reușit să scape pe un vas rusesc al cărui căpitan a fost cucerit de farmecele și mai ales de punga ei. Domnitorul a fost mazilit, fiul său Nicolae a murit, iar Marghiolița s-a recăsătorit cu bogatul și deja vârstnicul logofăt Costache Sturdza.

Călătoria nu a făcut decât să înrăutățească lucrurile. Nicolae Rosetti-Roznovanu, înnebunit de pasiune, a plecat pe urma celor doi soţi şi îi trimitea flori și cadouri în fiecare zi iubitei. Veritabil don Juan, o întâlnea pe ascuns la venirea nopții. Pasiunea era reciprocă. La întoarcere, furios și gelos, Costache îşi trimite scumpa soție să se odihnească, bine păzită de servitori înarmați, în castelul de la Ruginoasa, care părea ca ieşit dintr-un roman de capă şi spadă, cu bastioanele sale şi zidul de incintă medieval. Dar nimic nu-l putea opri pe Roznovanu în nebunia sa amoroasă. El soseşte cu o armată privată de mercenari albanezi, sparge poarta groasă de stejar de la intrare și ia cu asalt castelul. Pe scara monumentală din marmură, bravul Săndulache, fiul logofătului, încearcă în van să apere onoarea tatălui său. Cu pistolul, omoară un mercenar, dar cade la rândul său, lovit de un pumnal. Nicolae se grăbește să fugă cu frumoasa Marghiolița leşinată în brațele sale și găsește refugiu în castelul de la Stânca. A urmat un imens scandal, emoția a fost generală. Era prea mult! Costache Sturdza, tată disperat și soț înşelat, i se plânge vărului său, domnitorul Mihail Sturdza. Acesta trimite armata pentru a-l aresta pe vinovat. Din nou Marghiolița salvează situația. Se căiește, se întoarce la Iaşi, varsă lacrimi amare și îi cere iertare soțului care încă o mai iubește.

Însă peste câtva timp, dis-de-dimineață, o trăsură mare, cu 12 cai și trei vizitii, și-a făcut discret apariția în curtea palatului lui Costache. O doamnă voalată a ieşit din reședința tăcută la acea oră matinală, urmată de un servitor care ducea un bagaj lejer. Portiera trăsurii se deschide, doamna urcă, iar ciudatul echipaj pleacă fără zgomot, așa cum a venit. Atunci când Costache se trezește, este prea târziu. Fugarii, Marghiolița și Nicolae, sunt deja departe, dincolo de raza de acțiune a poliției moldovene, undeva în Bucovina, teritoriu austriac. Se căsătoresc în secret în 1841. De data aceasta, este vorba despre atotputernica Biserică Ortodoxă, prin vocea mitropolitului Veniamin, care cere Patriarhiei Constantinopolului să arunce anatema asupra cuplului vinovat, printr-un act judiciar sinodal de „excomunicare pentru păcat de bigamie agravat" prin faptul că Nicolae este unchiul (prin alianţă) al Marghioliței. Efectul anatemei este teribil, ea îi condamnă pe vinovați la exilare şi la izolare. Nimeni nu îi poate primi, nu are voie să-i invite la masă sau să vorbească cu ei. Nu au dreptul să intre în biserică, nici să primească binecuvântarea şi de acum înainte sunt nevoiţi să trăiască precum nişte excluși, ca paria. Gravitatea situației a împins-o pe Marghiolița să meargă să-l implore pe patriarhul de la Constantinopol să dispună anularea acestei anateme. În fața refuzului acestuia, ea a încercat să-şi schimbe religia. Eşec. Din uniunea lor ilicită s-au născut doi gemeni: Nicolae (Nunuță) şi Smaranda (Emma). Între timp, Costache nu a încetat să ceară închisoarea ca „o pedeapsă exemplară" pentru vinovați. Totuși, în Moldova iertătoare totul sfârșește prin a se aranja. Este suficient să ai mijloacele necesare și să fii răbdător. Noul mitropolit s-a arătat mai sensibil decât precedentul la argumentele avansate de cuplu și a sfârşit prin a recunoaște oficial căsătoria lor în 1846. Cei doi eroi ai noștri s-au întors în țară, fericiți să înceapă o nouă viață de bucurii și de distracții. Cât despre nefericitul Costache, disperat că își pierduse fiul și soția, s-a cufundat încet-încet în nebunie. Palatul de la Iași (astăzi sediul primăriei oraşului) se afla într-o stare tristă. Marghiolița, noua stăpână a locurilor, ambițioasă și activă, a cumpărat o mulțime de mobile vechi şi tablouri celebre, lustre de Veneția și statui romane de marmură și a comandat un portret în picioare faimosului Winterhalter, pictor al reginei Victoria și al lui Napoleon al III-lea. Au loc baluri și recepții, spre marea bucurie a înaltei societăți moldovene, care a iertat cuplul anatemizat.

Sora Marghioliței, Elena Ghika-Comănești, măritată cu marele vistiernic Alexandru Sturdza. Arabesc al destinului, fiica lor, Olga Sturdza, este cealaltă stră-străbunică româncă a mea (este bunica bunicului meu Certkov). Căsătorită cu prințul Alexandr Obolenski, a adus ca dotă moşiile ei din Basarabia, de lângă Dorohoi, o casă cu dependințe din piatră, o cafenea, un serviciu de argintărie pentru 50 de persoane, o moară și 40 de familii de robi țigani. Împrăştiate în cele patru zări, bunurile enumerate au fost de multă vreme vândute.

Dimitrie Ghika-Comăneşti, tatăl celor două surori, Marghiolița şi Elena, personaj romantic şi cultivat. Nevoit să vândă moșia Comăneşti, şi-a tras un glonț în cap (Confuzie a autorului: nu Dimitrie Ghika-Comăneşti, ci fiul acestuia, Nicolae, s-a sinucis prin împuşcare, în 1851-n. red.) Sora lui, Ecaterina, soția părăsită de Nicolae Rosetti-Roznovanu, era mama Mariei Solohub și mătușa Marghioliței.

Vremurile mitice ale familiei Rosetti-Roznovanu dispar din oglinda retrovizoare precum norii albi care plutesc deasupra meandrelor Prutului. Plimbarea în împrejurimile celor trei frontiere s-a sfârșit în locul în care presupuneam că este punctul de trecere în Republica Moldova. Drumul se oprește în fața unui pod nou, finanțat de Uniunea Europeană. Ofițerul de la postul de gardă, politicos, dar ca- tegoric, ne explică faptul că trebuie să facem cale-ntoarsă, podul nefiind încă deschis traficului. Pe drumul de întoar- cere, reapărută dintr-un vis tulburător cu gentilețea și simțul măsurii, cu modestia și bunătatea ei, Maria Nicolaevna îmi bântuie gândurile. Familia Olsufiev o adora. Sărbătoarea sa, ziua Sfintei Mironosițe întocmai Apostolilor Maria Magdalena (22 iulie, calendarul iulian), era celebrată în mod solemn la Buițî de mica ei familie. Erau trase lovituri de tun, spre marea neplăcere a Mariei Nicolaevna, care îşi făcea griji mai degrabă pentru carlinii ei îngroziți de zgomot, care erau închişi, de teamă să nu fugă. Tunul utilizat era acel tun de navă din aramă atât de lăudat de tatăl meu în fața verilor săi Tolstoi. În memoriile lui, bunicul meu Iuri povesteşte toate detaliile acestei memorabile zile: sufrageria decorată cu bujori, tortul făcut pentru acea ocazie, Maria Nicolaevna care, cu rochia ei gri şi şalul alb din dantelă, lua trăsura condusă de bătrânul Pavel pentru a se duce la biserică, dimineața senină de iulie, slujba părintelui Egor, care se termina cu un Te Deum, telegrama cu urările adresate împărătesei Maria Feodorovna, masa în grădina bătrână, horele țăranilor în fața casei și, în fine, seara cu focuri de artificii si lumini.

***

Vărul primar al Mariei Nicolaevna, Gheorghe (1834 1904), fiul lui Alexandru, fratele mai mic al lui Nicolae, participa adesea la serbare. Înflăcărat prieten al Rusiei, el admira fastul de la curtea strălucitoare de la Sankt Petersburg, prestigiul armatelor sale, rigoarea administrației, care contrastau atât de tare cu moravurile şi uzanțele de la Sublima Poartă. Dificil să rămâi indiferent la atuurile Rusiei, la farmecul elitelor sale cultivate. Fost locotenent în Regimentul de cavaleri din Garda imperială a lui Nicolae I, colonel al armatei române, Gheorghe Rosetti-Roznovanu a comandat brigada de cavalerie din divizia 4 a Corpului 2 de armată în timpul Războiului ruso-turc din 1877-1878. Președinte al Parlamentului, a revenit pe moșia lui de la Roznov, care a dat numele ramurii Roznovanu a familiei Rosetti.

Aproape de celebrele mănăstiri Neamț, Agapia și Văratec se găseşte un loc de o uimitoare frumuseţe, înconjurat de păduri dese de brazi care coboară din Carpați, la confluența a două râuri, Bistrița și Cracău. Negustorii germani se opreau aici pentru a admira trandafirii care creșteau din abundență și au numit acel loc Rosen Hoff, „ținutul trandafirilor", devenit Roznov în română. Într-un parc paradisiac cu mireasmă de heliotropi, de trandafiri, de conifere şi de flori rare, se găsea conacul nobilului colonel, o casă tipică pentru regiune, cu ziduri albe, un acoperiş elegant de şindrilă şi grinzi vechi de stejar. Colonelul trăia aici singur cu soția lui de la moartea fiului său unic, Alexandru (1863- 1883), decedat la douăzeci de ani în urma unei pneumonii. În memoria acestuia, a construit în anii 1895-1898 o biserică cu hramul Sfântul Nicolae, ale cărei planuri au fost realizate de un arhitect la modă din Sankt Petersburg. Asemănătoare cu cea a bisericilor rusești de la Pris, Cannes sau Bucureşti, arhitectura păcătuieşte printr-un exces de decorațiuni, amestecând Art Nouveau şi stilul rusesc. O frumoasă străină cam prea fardată pentru austerul sol moldav, biserica este în întregime din piatră, cu proporții frumoase şi detalii realizate cu grijă. Volumul este reușit, cu planul pătrat și două abside, la nord și la sud. Bravul colonel i-a adunat pe Nicolae, Iordache și Neculai Rosetti-Roznovanu sub o piatră tombală din marmură albă în cripta prevăzută cu demisol. Ca prin miracol, biserica a rămas intactă până în zilele noastre. Singurele deteriorări au fost provocate de soldații Armatei Roșii, care au ciuruit cu gloanțe portretele colonelului și al soției sale. Locuitorii din Roznov și preotul bisericii, cu respect pentru trecutul lor, au restaurat recent pictura și au redat familiei Rosetti-Roznovanu vechea glorie, creând un mic muzeu dedicat acesteia.

Preocupat să păstreze opera la care ținea atât de mult, Gheorghe Rosetti-Roznovanu, neavând moştenitori direcți, a lăsat toate bunurile sale bisericii Sfântul Nicolae. Testamentul lui, foarte interesant, a fost redactat la 25 august 1898, la Buiți, în timpul unei vizite la verișoara sa, Maria Nicolaevna. Conform dorințelor colonelului, administrarea moştenirii lăsate bisericii din Roznov trebuia să fie făcută de o persoană înrudită cu familia sa. Adminis- tratorul trebuia să fie desemnat de soția sa, Alexandrina. Ea avea de ales între cei patru nepoți ai săi: fie Anton sau Emanuel, fiii vărului său Nicolae (Nunuță) Rosetti- Roznovanu, fie căpitanul Grigore Alexandru Ghika, fiul mai mare al cumnatei sale Adela, fie bunicul meu Iuri Olsufiev, nepot al verișoarei sale Maria Nicolaevna, născută Rosetti-Roznovanu. Acest testament are o anexă în care sunt enumerate într-un mod foarte precis toate dorințele colonelului, care nu ezită să invoce justiția divină împotriva celor care ar aduce atingere dispozițiilor sale. În ceea ce priveşte slujbele și funcționarea bisericii, totul este prevăzut în detaliu, de la studiile viitorului preot (de preferință la Academia din Kiev) până la lumânările care trebuie să fie din ceară albă de cea mai bună calitate. Nobilul colonel continuă cu o profesiune de credință:

„Am început serviciul militar în rândurile armatei imperiale a Rusiei și am prestat jurământul pe Evanghelie şi pe drapelul Regimentului de cavaleri din Garda imperială în marea biserică a Palatului de Iarnă de Sankt Petersburg, jurământ pe care toată viața m-am străduit să-l respect, promisiune de credință, de fidelitate şi de devotament față de împărații tuturor Rusiilor. Familia imperială și armata imperială au fost, sunt și vor fi întotdeauna nu numai o tradiție a familiei mele Rosetti-Roznovanu, ci şi o convingere și o credință morală, căci împărații Rusiei, familia imperială şi armatele lor și-au vărsat sângele pentru a scoate Moldova de sub jugul otoman crud şi odios. Dacă am fost, în cursul vieții mele, cât de puțin util țării mele și dacă am fost un soldat fidel drapelului său, aceasta s-a datorat principiilor și exemplelor pe care le-am urmat în tinereţea mea în rândurile armatei imperiale".

Frumos spus! Pot fi observate angajamentul, virtuțile disciplinei şi supunerii şi importanța supremă, în ochii lui, a regimentului. Sunt citate apoi binefacerile bisericii şi donațiile, începând cu împăratul Alexandru al III-lea, care a oferit bisericii din Roznov o icoană a Sfântului Alexandr Nevski, apărător al frontierelor Rusiei şi patron al soldaților. Maria Nicolaevna a oferit o bogată şi foarte frumoasă faţă de masă de altar, fin brodată cu perle, fir de aur şi de argint, a reprezentată aşezarea în mormânt a Domnului Iisus Hristos. Nobilul fondator cerea să fie menţionate în toate rugăciunile numele binefăcătorilor bisericii, numele împăratului tuturor Rusiilor aflat pe tron, numele tuturor membrilor familiei imperiale, numele său, cel al soției sale Alexandrina şi numele tuturor membrilor în viață ai familiilor lor. Urmează o lungă listă, care trebuia respectată cu scrupulozitate, de recviemuri și de necrologuri.

Timpul a trecut și colonelul și-a schimbat brusc părerea, pentru că presimțea ceea ce urma să se petreacă. În 1901, a stabilit un codicil care a modificat testamentul iniţial şi anexa şi l-a numit direct, încă din timpul vieții, pe bunicul Iuri și succesorii lui, administratori pe viață ai fondului bisericii din Roznov.

Preocupat altminteri de cele mai mici amănunte, bravul colonel a neglijat, vai!, un detaliu esențial: să ceară verificarea testamentului de către un notar din România. Conform legii românești, bunicul meu nu putea fi curatorul legatului său pentru că era rus. Ceea ce era previzibil s-a întâmplat: după moartea colonelului în 1904, urmată de cea a soției sale în 1907, Curtea de Apel și Casaţie a anulat testamentul și codicilul, la cererea unor pretendenți la succesiune. Toate bunurile au fost moştenite de membrii familiei Ghika, care s-au grăbit să vândă pământurile şi casa celui care le închiriase deja. Noul proprietar, un foarte bogat bancher de origine greacă, magnat al petrolului şi proprietar al unei case la Paris, în al 16-lea arondisment, cu pretenții de lux și prostgust, s-a grăbit să demoleze nobila casă pentru a construi o oroare modernă” din beton cu tot confortul, 25 de camere, 15 săli de baie şi o sală de cinema. O sfidare adusă memoriei colonelului. Ritmurile de foxtrot şi shimmy au înlocuit sunetele grave ale celor zece clopote acordate pentru a cânta melodios ,,Co-lo-ne-lul-Roz-no-va-nu!”

Ce urma să se întâmple cu biserica? Lucrările nu se terminaseră încă, lipsea pictura murală. În acel moment a intervenit providența, în persoana părintelui Constantin Gervescu, care avea în sarcină parohia. Om de caracter, a răsturnat munții pentru a apăra testamentul bravului colonel şi a reușit să-l convingă pe mitropolitul Pimen de faptul că susținea o cauză dreaptă. În urma intervenției sale, moștenitorii au fost nevoiţi să semneze un compromis care dădea bisericii mijloacele pentru a funcționa și pentru a termina lucrările. Biserica a fost sfințită în 1915 și a trecut sub egida statului în 1922. Cât despre pomposul castel modern, acesta a fost trecut către Eforia (direcția regională) spitalelor civile şi a devenit un sanatoriu. În zilele noastre, proprietate privată a unui om de afaceri local, a devenit sediul unei societăți comerciale. Primăria din Roznov se luptă pentru a recupera casa și hectarul de teren pentru a face acolo un centru cultural. Mi-ar plăcea să-i ajut pe demnitarii din localitate și parohia să-și recapete bunurile. Conform termenilor ultimului testament al colonelului Gheorghe Rosetti-Roznovanu şi codicilului din 1901, ca unic succesor al bunicului meu Iuri Olsufiev și cetățean român, eu sunt singurul şi unicul administrator legal al Fundației bisericii din Roznov! Însă trebuie ca un tribunal să recunoască ultimul testament, codicilul acestuia şi drepturile mele.”