România în lumini și umbre (1909-1919) -Ethel Greening Pantazzi -Insula Șerpilor

 August 1915

    „În toată Marea Neagră nu-i decât o insulă, Insula Șerpilor, puțin dincolo de orizont privind spre est de Sulina. Remorcherul guvernamental a fost acolo ieri, iar B. a aranjat să merg împreună cu Olga D., care a venit să stea cu noi pentru câteva zile. Călătoria a durat vreo două ore. Era o zi însorită și răcoroasă și ne-am bucurat de fiecare clipă. Am aflat de la Olga câteva lucruri despre istoria insulei, dar aş vrea să găsesc o carte din care să aflu mai multe. Se pare că insula le era cunoscută vechilor greci și se poate vedea fundația unui templu construit de aceștia. Multe fragmente de ceramică interesantă au fost găsite şi trimise muzeului din Bucureşti - însă nimic important din punct de vedere artistic. În trecut trebuie să fi fost misterioasa Ultima Thule din această parte a lumii. În timpurile moderne multe vase au naufragiat pe coastele ei stâncoase înainte ca inginerii Comisiei Dunării să construiască un far mare, supravegheat de şapte turci. Insula aparține românilor (singura lor colonie!) și au acolo o mică garnizoană de douăzeci de soldați. Remorcherul merge de două ori pe lună să le ducă apă proaspătă şi provizii.

    Am văzut-o ridicându-se dintr-odată, stâncoasă și fără copaci, din marea calmă, de culoare acvamarin. Aerul este curat și tonic, spre deosebire de Sulina, cu căldura și apa ei tulbure. Sunt câteva golfulețe pe partea adăpostită de vânt a insulei și am vâslit către unul dintre acestea, ajungând la mal, fără să ne udăm, pe o platformă ținută de soldați. Apoi ne-am cățărat pe cărarea îngustă și ne-am dus să vedem strălucitorul far alb. Întreaga insulă are o suprafață de vreun kilometru și jumătate. Un zid gros înconjoară farul și dependințele sale. Cei şapte turci sunt foarte drăguți. Unul dintre ei, cu o barbă argintie, locuiește aici de vreo treizeci de ani. Se pare că fusese pensionat și trimis înapoi la Constantinopol, dar fusese atât de nefericit din pricina vacarmului de acolo, încât a cerut să fie trimis înapoi. Paznicii erau foarte respectabil îmbrăcați, fiecare purtând câte un ceas de buzunar destul de scump.       S-au bucurat ca niște copii să ne arate micile lor aranjamente casnice și să ne audă cum le lăudăm grădina miniaturală, înveselită de cârciumărese, nemțișor și ochiul-boului. Își petrec timpul jucând pachisi și fumând ciubuce. Ne-am urcat în vârful farului și i-am cercetat lentilele puternice. Uneori, în câte o noapte senină, i-am văzut de la Sulina sclipirile luminoase.

     Am văzut un vapor scufundat acum zece ani care zace răsturnat pe fundul unei râpe povârnite, în apropiere de ţărmul nordic. Toate niturile îi căzuseră, iar tablele ruginite se ţineau cumva la un loc şi era fascinant să vezi cum trec curenţii de apă prin mii de găurele odată cu mişcarea valurilor. Am luat prânzul pe un covor feeric de flori sălbatice şi muşchi de stâncă şi am văzut zeci de şerpişori stând la soare în crăpăturile straturilor de piatră. Apoi am căutat vestigiile templului grecesc, dar     n-am reuşit să vedem nimic convingător. Ar fi minunat să înalţ un cort şi să rămân aici o lună, dar cred că ar fi fără precedent ca o femeie să locuiască pe insulă. În plus, domnul mi-ar domoli cu siguranţă entuziasmul pentru o asemenea escapadă cu un şuvoi gentil de consideraţii practice.

Insula a fost primită de România odată cu Dobrogea, prin Tratatul de pace de la Berlin (1878).”

 

Cartea se poate descărca gratuit de pe siteul Humanitas

https://humanitas.ro/humanitas/carte/rom%C3%A2nia-%C3%AEn-lumini-%C8%99i-umbre-1909-1919-0

O scurtă vizită filmată în 1935 pe Insula Șerpilor

https://www.facebook.com/VoceaDobrogei/videos/1142660183475296

România în lumini și umbre (1909-1919) -Ethel Greening Pantazzi (I)

 

    „Publicată în 1921, la finele Marelui Război, cartea canadiencei Ethel Greening Pantazzi este un minunat amestec de istorii şi istorie. Volumul debutează luminos, într-o Românie necontaminată de smogul revoluţiei industriale şi unde, cum mărturisea autoarea, te puteai uşor transporta în secolul al XV-lea. Luminile unui trai confortabil şi îndestulat se sting parcă simbolic în seara intrării României în Primul Război Mondial, în vara anului 1916. Semnalul de alarmă ce anunţă un raid aerian chiar în acea noapte de 14/27 august şi întunericul ce acoperă Capitala deschid o perioadă intensă în viaţa familiei Pantazzi. Urmează retragerea şi rezistenţa în supraaglomerata şi deznădăjduita capitală moldavă, cu privaţiuni materiale şi spectrul foametei şi frigului. Evadarea spre aparent mai liniştita Odessă aduce cu sine doar o noapte şi mai adâncă. Victoria bolşevicilor, în toamna anului 1917, a schimbat total viaţa liniştitei colonii româneşti din Odessa, iar arestarea soţului autoarei, alături de alţi reprezentanţi ai protipendadei româneşti, a prilejuit şi momentul de eroism al canadiencei, după întâlnirea cu un curajos compatriot, celebrul colonel Boyle. Însă dincolo de toate acestea, cartea lui Ethel Greening Pantazzi rămâne o istorie frumoasă despre români în vremea în care luminoasa Belle Époque făcea loc întunecatului Grande Guerre.“ — CONSTANTIN ARDELEANU

Fragmente 

„Într-o țară în care recolta înseamnă viață sau moarte, e normal să se facă tot posibilul pentru a aduce ploaia atunci când seceta amenință să pârjolească grânele, iar practica magiei este o veche tradiție. Și aici țiganii joacă un rol important. Împodobite cu ramuri care le acoperă până și fețele, paparudele (tinere țigănci) merg din casă în casă. Când intră în curte, gospodarul ia o găleată de apă și o goleşte energic peste capetele acestora, încercând să le ude pe cât mai multe dintre ele. Evident, copilele trebuie răsplătite pentru că au îndurat această baie, probabil singura din anul respectiv!

Într-o zi caniculară eram în vizită la o doamnă de aici, care se plângea că recolta nu părea prea bună din acel an. Doamna dorea să călătorească în străinătate, dar se temea că o recoltă săracă nu i-ar permite așa ceva, întrucât tot venitul ei provenea din cultivarea cerealelor.

Chiar atunci am auzit o voce strigând în fața ferestrelor. Erau câteva paparude. Gazda mea a sărit numaidecât; m-a lăsat fără o vorbă, iar câteva secunde mai târziu am văzut-o ieșind cu o găleată de apă, pe care a vărsat-o cu avânt peste capetele fetelor, stropindu-și de sus până jos eleganta rochie pariziană. S-a întors apoi radioasă, râzând și vorbind plină de veselie despre speranțele și planurile pe care și le făcea à propos de călătoria pe Rivieră.

Procesiuni religioase solemne sunt și ele organizate pentru invocarea ploii. Orășenii, cu primarul în frunte, merg până la marginea orașului însoțiți de un sobor de preoți purtând icoane și sfinte moaște. Cu toții înconjoară câmpul în timp ce intonează un Te Deum, iar apoi îngenunchează să se roage. Pe moșia prințului Ruspoli, la Vameș (lângă Galaţi), este o frumoasă coloană de cărămidă ridicată de familie în mijlocul unui câmp, în semn de mulțumire pentru ploaia care se pare că a să fi venit în urma rugăciunilor.”

                                       ***

„Spălătoresele lucrează de obicei la două case - cam zece, douăsprezece zile pe lună la fiecare, iar în rest se odihnesc acasă. Lenjeria se pune întâi la înmuiat peste noapte în apă cu săpun fin din ulei de măsline (cel de Smirna este foarte apreciat); apoi, dimineața următoare, fiecare articol este împăturit cu grijă și pus în cazan - un vas mare cu patru picioare scurte, butucănoase. Pentru a putea aranja rufele în cazan, spălătoreasa trebuie să se cațăre pe o lădiță sau pe un taburet. Apoi, o punguță cu cenușă de lemn fin se anină în partea de sus a cazanului și sub el se pune o cratiţă. Când totul este gata, sunt chemate cel puțin două ajutoare și se începe clătirea rufelor cu apă rece. Nu mai puțin de o sută de căldări sunt turnate peste rufe, cele trei femei luând parte, pe rând, la umplerea, cărarea și vărsarea găleților. Când sunt spălate în felul acesta, rufele ies albe ca zăpada și țin foarte multă vreme – un aspect important când e vorba de lenjeria fină, cusută și brodată manual, cum se obișnuiește aici.”

***

„Într-o țară în care recolta înseamnă viață sau moarte, e normal să se facă tot posibilul pentru a aduce ploaia atunci când seceta amenință să pârjolească grânele, iar practica magiei este o veche tradiție. Și aici țiganii joacă un rol important. Împodobite cu ramuri care le acoperă până și fețele, paparudele (tinere țigănci) merg din casă în casă. Când intră în curte, gospodarul ia o găleată de apă și o goleşte energic peste capetele acestora, încercând să le ude pe cât mai multe dintre ele. Evident, copilele trebuie răsplătite pentru că au îndurat această baie, probabil singura din anul respectiv!

Într-o zi caniculară eram în vizită la o doamnă de aici, care se plângea că recolta nu părea prea bună din acel an. Doamna dorea să călătorească în străinătate, dar se temea că o recoltă săracă nu i-ar permite așa ceva, întrucât tot venitul ei provenea din cultivarea cerealelor.

Chiar atunci am auzit o voce strigând în fața ferestrelor. Erau câteva paparude. Gazda mea a sărit numaidecât; m-a lăsat fără o vorbă, iar câteva secunde mai târziu am văzut-o ieșind cu o găleată de apă, pe care a vărsat-o cu avânt peste capetele fetelor, stropindu-și de sus până jos eleganta rochie pariziană. S-a întors apoi radioasă, râzând și vorbind plină de veselie despre speranțele și planurile pe care și le făcea à propos de călătoria pe Rivieră.

Procesiuni religioase solemne sunt și ele organizate pentru invocarea ploii. Orășenii, cu primarul în frunte, merg până la marginea orașului însoțiți de un sobor de preoți purtând icoane și sfinte moaște. Cu toții înconjoară câmpul în timp ce intonează un Te Deum, iar apoi îngenunchează să se roage. Pe moșia prințului Ruspoli, la Vameș (lângă Galaţi), este o frumoasă coloană de cărămidă ridicată de familie în mijlocul unui câmp, în semn de mulțumire pentru ploaia care se pare că a să fi venit în urma rugăciunilor.”

 

 

Cartea se poate descărca gratuit de pe siteul Humanitas

https://humanitas.ro/humanitas/carte/rom%C3%A2nia-%C3%AEn-lumini-%C8%99i-umbre-1909-1919-0

Louis Basset – „Războiul unui slujitor devotat” - fragmente

 Louis Basset – „Războiul unui slujitor devotat - Jurnalul inedit al secretarului regilor Carol I și Ferdinand, 1916–1921”

1917

 „În Franţa e criză ministerială, dezamăgire a opiniei publice, care se arată tot mai nervoasă, şi scandaluri publice ce nu se mai sfârșesc, afectând prestigiul autorităților şi încrederea în acestea.”

 

 ***

 „Totuşi azi, la Brest-Litovsk, încep discuțiile despre pace şi, oricare ar fi soarta lor, efectul pe care îl vor produce asupra soldaților din tranşee şi asupra familiilor lor va fi imens și va întări speranța din inimile tuturor. Vorbăria sălbatică a unui Lloyd George nu o va stinge, căci această speranță e rodul unor suferinţe uriaşe şi al convingerii tot mai presante că mergem pe un drum greșit atunci când purtăm războiul până la exterminarea inamicului. Drumul ăsta nu duce la reconcilierea popoarelor, iar popoarele nu-l doresc, nici în Anglia, nici în Germania.”

 ***

  „Domnul Iorga, care spunea acum doi ani la Cameră că nu există nici Ucraina, nici popor ucrainean, e cu siguranță surprins azi să vadă România la remorca unui stat ucrainean.”

 

 ***

 

„22 OCTOMBRIE

Războiul continuă, tot mai intens și mai implacabil, fără vreo perspectivă apropiată de a se termina. Bilanțul lui va fi deficitar pentru toți, dar va fi mai ales un deficit moral, în pofida pierderilor imense de oameni şi de materiale.

După lectura buletinelor zilnice ale masacrului, bietul observator se întreabă, cu o nelinişte crescândă, dacă acest carnagiu se perpetuează cu adevărat în numele dreptății, al eliberării popoarelor și al fericirii omenirii, aşa cum se afirmă. Concluzia întristătoare este aceea că nu există nicăieri vreo preocupare idealistă, că ambele tabere, în grade diferite, se luptă cu scopul de a-şi cuceri, domina, extermina adversarul. Masele hipnotizate încă nu-şi dau seama, sunt mânate la abator ca oile şi se supun aproape benevol. Iată unde am ajuns după trei ani de nemaipomenită mistificare.

Orgoliul nostru pentru frumoasa civilizație pe care am creat-o e în scădere. Dacă o comparăm cu civilizațiile vechilor greci şi egipteni, suntem obligați să admitem că această comparaţie nu mai e în avantajul nostru şi că, în cei 2.000 de ani care s-au scurs, nivelul moral al societății umane nu a avansat, dar a scăzut considerabil. Progresul nostru ştiințific e semnificativ, dar nu poate compensa regresul etic al stării noastre sociale, în comparație cu aceea a anticilor. Ce nume am putea să opunem unui Krishna, Hermes, Pitagora sau Platon? Unde sunt doctrinele care se preocupă în egală măsură de fericire și de umanitate? Cine dintre noi, cei de azi, mai arată aceeași dragoste ca Iisus pentru cei umili și dezmoşteniti de soartă? S-a scurs multă vreme de când acești interpreți sacri ai legii divine au predicat pacea în lume, dreptatea pentru toți și dreptul națiunilor, în mod elocvent și sincer, nu ca Wilson si Lloyd George, dar sămânța aruncată de ei nu a rodit printre noi.

Odinioară, conducătorii popoarelor trezeau aspirațiile nobile ale sufletului omenesc vărsând peste ele uleiul sfânt al iubirii pentru a le face să ardă ca o candelă nemuritoare; în zilele noastre, acești conducători fac apel la cele mai primitive instincte, exaltă doar ura și invidia, slăvesc distrugerea şi uciderea între frați. Nu cumva am lăsat în urmă idealul umanității?”

1918

„În ziarul lui, La Victoire, Hervé scrie: „Să vezi cum e asasinată o națiune aliată și să nu-i poți acorda nici un ajutor direct, ce sfâşiere pentru toți Aliații din Occident şi mai ales pentru noi, francezii, care avem atâtea motive ca să iubim acest tânăr popor martir!"

***

„Reproducând acest pasaj, un ziar genevez, La Feuille, re- marcă: „Nu trebuia să-i băgați în război dacă îi iubeaţi aşa de mult!"

****

Nefericite sunt țările mici care se lasă atrase în certurile dintre cei mari! Nu speră la nimic bun, nici de la înfrângere și nici măcar de la victorie. Sărmana Românie a avut această tristă experiență și în 1878, și azi.

V. Stenzel / Nimeni

 „Nimeni nu mai încalță azi, de nevoie, ultimele șosete reparate, dați să le spunem pe numele lor - “ciorapi cârpiți”. Și dacă intrăm mai adânc în istorie - puțini dintre cei cu vârsta sub șaizeci mai știu ce înseamnă să schimbi sau să întorci fața unui costum, ori a unui pardesiu.

Nimeni nu mai curăță covoarele afara cu peria, în prima zăpadă... sau cu zeamă de varză murată...

Nimeni nu șterge capul cartușului de magnetofon cu apă de colonie. Nici nu mai lipesc filmul rupt și “mestecat” în casete - cu ojă.

Cine mai decupează azi programele TV din ziarul de sâmbătă sau cine mai evidențiază acolo emisiuni interesante, care ar trebui privite neapărat?! iar pentru asta - să nu uite să fie la timp în fața ecranului tv.

Nimeni nu mai trimite în colete salam semiafumat cu denumiri ca “Servelat” sau “La ceai”... denumiri păstrate, azi, mai mult din nostalgie...

Nimeni nu mai adună, ca pentru o colecție prețioasă, cutiile goale de bere... într-un dulap cu vitrină frumoasă de sticlă.

Nimeni nu se mai laudă cu abilitatea de a aprinde un chibrit, lovindu-l de un geam sau de un crac de pantalon... căt de scorțos era oare și cu ce trebuia sa fie îmbibat acel crac?!.

Nimeni nu crede că cel mai bun remediu pentru tuse este o ședința cu ventuze sau o compresa cu miere, pe noapte.

Nimeni nu mai agață o mini-strecurătoare pe vârful unui ceainic pentru infuzii.

Nimeni nu mai bagă o plapuma în cearșaful cel scrobit, printr-o gaură-romb din mijloc.

Nimeni nu mai spală și nu mai usucă pungi de plastic.

Nimeni nu mai verifică ceasul și soneria lui de deșteptător și nu pornește alarma în fiecare seară, pentru dimineață...

Nimeni nu mai stropeste cu apă din gură, când calcă niște pantaloni.

Nimeni nu se mai spală pe dinți cu o periuță cu peri naturali. Ciudat, dar cândva ele erau cele mai ieftine.

Nimeni nu mai servește găluște ori colțunași cumpărați, ca mâncare principală la o masă festivă, de sărbători importante.

Nimeni nu înfășoară smocuri de vată sau bumbac mițos pe capătul unui chibrit, pentru a curăța urechile.

Nimeni nu-și mai amintește prin ce era diferită radiera albastră fată de cea roșie ... Dar iată ca-mi amintesc! Cea albastră ștergea un desen în creion, iar cea roșie ștergea cerneala și făcea gaură, de parca ai fi trecut cu plugul pe hârtie.

Nimeni nu mai crede că ziua “de îmbăiere” ar trebui să fie doar o dată pe săptămână...

Nimeni nu mai colectează sfaturi utile din calendarele mici de perete, cele cu foi “pentru rupere”.

Nimeni nu mai lipește abțibilduri pe plăcile de teracotă.

Nimeni nu merge la un studio foto pentru a-și face portretul anual de familie.

Nimeni nu-și mai decorează pereții apartamentului cu scândură, relieful căreia a fost evidențiat prin ardere-pârlire sau cu niște bucăți gofrate de metal - proprii confecții.

Nimeni nu mai leagă fundițe de gâtul chitarei.

Nimeni nu-și va mai aminti că atunci când se văd poalele tricoului de sub pulover - se numește „de sub vineri vine-o sâmbătă” și, în general, este pur și simplu o nerușinare!

Nimeni nu mai lasă uleiul folosit în tigaie pentru “data viitoare”.

Nimeni nu se mai teme, că într-o bună zi, la o smucitură, rezervoarul cu apă, suspendat sus-sus pe perete, în toaletă... îi va cădea în cap. Ce bine că nu mai e!

Demult nu se mai născocesc bancuri cu... doar dacă ne amintim din cele vechi... să râdem singuri de prostia noastră.

Trist ...

Vom fi prima generație care nu lasă nicio urmă caracteristică doar nouă, ceva din noi înșine.

Nu ne vom lăsa scrisori scrise. De la sine către sine, încă din tinerețe, când totul se simțea și se trăia atât de acut și părea a fi atât de inseparabil de ceva “important”, iar mai târziu îți dai seama că astea toate au fost, dar nu cu cineva potrivit. Nu vom lăsa scrisori de la dragii de noi pentru prietenii, cu care acum tânjim, plini de nostalgie, după niște zile, care ne păreau neimportante... cândva. Nu vom lăsa hârtii scrise delaolaltă marunt sau mășcat, citeț sau nu prea, dar de mână, foi uzate și îngălbenite, ferfeniță pe la margini, hârtii pliate, plicuri cu adrese, ștampile, numele celor cui și de la cine ar fi venit scrisori.

Nu vom lăsa fotografii. Toate vor dispărea în agitația electronică. Chiar și acum nu mai putem scoate să răsfoim cu degetele albumul nostru foto, nu putem scrie notițe pe spate - nu există verso-uri. Nu am unde să scriu că “aici sunt eu și aceasta este Margareta, Viorica, Lena, Fănica, sau că aceasta a fost Angela, că suntem noi. Nu ne vom lăsa fețele imprimate pe hârtie.

Nu vor exista memorii, jurnale, note, scrisori, fotografii din ani diferiți. Nu vor exista biografii, scrieri de mână, tot ceea ce ar rămâne ca un fir, ce ar duce către noi - cei ce au plecat sau încă nu, dar o vom face-o, cândva, pentru totdeauna. Vom fi primii care se dizolvă fără urmă.

Salut, epoca gadgeturilor, calculatoarelor și social media. Ai reușit, cumva, să ne stingi individualitatea...”

preluare fb