Rugăciunea – transferul grijilor

"Rugăciunea este un mod de a fi. Ne raportăm la ea uneori prea simplist, prea utilitarist, ca în păgânism, unde preotul cerea de la zei să aducă ploaia; comunicai cumva pe interese cu divinitatea. Rugăciunea înseamnă cu mult mai mult. E o convorbire cu Dumnezeu, pe care Îl iei părtaş la viaţa ta. Îţi deschizi sufletul în faţa Lui. Te împrieteneşti cu el şi Ţi-l iei tovarăş de drum. Nu e potrivit ca de cum începi să spui rugăciunea, să ceri. Să soliciţi ceva. În primul rând, trebuie să mulţumeşti. Să mulţumeşti că exişti, că ţi-a mai dăruit Dumnezeu o zi însorită, că vezi lumina şi frumuseţile lumii. Sunt atâtea motive de mulţumire în viaţa ta, doar să ţi-o priveşti de mic copil şi până unde eşti azi, şi vei vedea cât de mult poţi să mulţumeşti. 

Şi mai există o rânduială a rugăciunii: recunoaşterea vinovăţiei. Rugăciunea nu poate să se împlinească dacă nu-ţi recunoşti vina. Nu poţi să-L încarci pe Dumnezeu cu problemele tale, cu nevoile tale, cu viaţa ta, dacă nu ţi-o asumi. Iar ca să ţi-o asumi, trebuie să-ţi recunoşti greşelile. Zilnic ne încărcăm cu lucruri bune, cu lucruri rele, ne tot încărcăm. Când ne încărcăm prea mult şi ne slăbesc puterile şi nu mai putem duce greul, să luăm povara asupra noastră şi prin noi să o punem, prin rugăciune, asupra lui Dumnezeu. Este un transfer extraordinar! Descărcarea asta permanentă de toate grijile, până ce rămâi uşor şi curat. Prin faptul că-L încarci pe Dumnezeu cu poverile tale nu înseamnă că devii nepăsător, că nu-ţi mai pasă, dimpotrivă, te raportezi cu atât mai esenţial şi mai corect faţă de El. Dumnezeu vrea să rezolve toate problemele noastre."

Pr. Iustin Miron, stareţul Mănăstirii Oaşa

de pe blogul Apostolat în Ţara Făgăraşului