"În fiecare zi ne batem joc

... de păsări, de iubire şi de mare.

Şi nu băgăm de seamă că în loc

Rămâne un deşert de disperare."

Versurile acestea mi-au venit în cap după discuţia pe care am avut-o cu prietena mea care a venit din Israel. Asta legat de faptul că unii străini gândesc despre noi că nu apreciem ceea ce avem, referindu-se la natură. Şi poate au dreptate. Uitându-mă la fotografiile pe care le-a făcut cu acele "tubuleţe" care alimentează cu apă florile, copacii, iarba care la  noi cresc de la "mama natură" mă gândesc că suntem "binecuvântaţi" să le avem fără mari eforturi.

Nu generalizez, pentru că nici mie nu-mi place să intru în aceeaşi oală cu alţii care greşesc şi eu nu am nici o treabă, dar sunt unii care într-adevăr "în fiecare zi îşi bat joc de......" iar nouă ne rămâne "deşertul de disperare".

De când am ajuns acasă numai melodia asta o fredonez.