Fragmente din cărți - Elif Shafak

 

"Cele patruzeci de legi ale iubirii"

"în viaţă nu există mai devreme sau mai târziu. Totul se întâmplă la timpul potrivit."

*****

Religiile sunt asemenea râurilor: toate se varsă în aceeaşi mare.

******

"Trecutul e o tălmăcire. Viitorul e o amăgire. Lumea nu se mişcă prin timp ca şi când ar fi o linie dreaptă, înaintând de la trecut la viitor. In schimb, timpul se mişcă prin şi înlăuntrul nostru în cercuri nesfâr­şite.

Veşnicia nu e un timp nemărginit, ci doar lipsa oricărui timp.

Dacă vrei să cunoşti lumina veşnică, scoate-ţi din minte trecutul şi viitorul şi rămâi în clipa de-acum.

Shams mi-a zis mereu: „Vezi tu, clipa de-acum e tot ce este şi tot ce va fi vreodată. Când vei înţelege acest adevăr, nu vei mai avea de ce să te temi."

******

"Până la urmă nu suntem cu toţi puşi Ia încercare ? în fiecare ceas, în fiecare clipă ce trece, Dumnezeu ne întreabă: Iţi aminteşti legământul pe care l-am făcut înainte să fii trimis în lumea asta ? îţi înţelegi menirea în dezvăluirea comorii Mele? Cel mai adesea, nu suntem pregătiţi să răspundem la aceste întrebări. Sunt prea înfricoşătoare. Dar Allah e răbdător. Ne întreabă iar şi iar."

******

"Lumea asta e clădită pe temeiul înrâuririi. Nici un strop de bunătate sau grăunte de răutate nu vor rămâne până la urmă neplătite. Nu-ţi fie frică de uneltiri, înşelăciuni ori şiretlicuri din partea altor oameni. Dacă cineva întinde o capcană, la fel face şi Dumnezeu, ţine minte. El e cel mai mare urzitor. Nici mă­car o frunză nu se mişcă fără ştirea lui Allah. Crede sincer şi deplin lucrul ăsta. Orice face Dumnezeu, face minunat."

*****

Încetul cu încetul împlineşti patruzeci, cincizeci, şaizeci de ani şi, cu fiecare deceniu însemnat, te simţi mai împlinit. Trebuie să mergi mai departe, cu toate că nu e nici un loc în care să ajungi. Lumea se învârte, necontenit şi neabătut, la fel Pământul şi Luna, însă nimic altceva decât o taină sădită înlăuntrul nostru, al făpturilor omeneşti, face totul să se mişte."

"Lapte negru"

"Nu îndrăznesc să spun: „în adâncul sufletului meu e un harem în miniatură. O ceată de femei care se încaieră într-una din nimic şi se ciorovăiesc, căutând un prilej să se prindă una pe alta pe picior greşit. Sunt nişte creaturi mici-micuţe, nu mai mari decât Degeţica. Au doar vreo 12 centimetri în înălţime şi vreo 300-400 de grame în greutate, aşa de mici sunt. Îmi fac viaţa un calvar, şi totuşi nu ştiu cum să trăiesc fără ele. Pot să iasă la iveală sau să stea liniştite după bunul plac. Fiecare şi-a revendicat un cotlon al sufletului meu drept reşedinţă. Nu pot să pomenesc nimănui despre ele. Dacă aş face-o, aş fi închisă într-un sanatoriu ca schizofrenică. Dar personalitatea nu e schizofrenică prin definiţie?“.

Nu îndrăznesc să spun: „Fiecare membră a Corului Vocilor Discordante pretinde a fi eu şi prin urmare le vede pe celelalte ca pe nişte rivale. Antipatia lor e atât de profundă, încât, dacă li s-ar da şansa, şi-ar scoate ochii. Sunt surori de carne şi sânge, însă funcţionează după Codul de Legi al Sultanului Fatih. Dacă vreuna din ele s-ar urca pe tron, mi-e teamă că primul lucru pe care l-ar face ar fi să se descotorosească o dată pentru totdeauna de surorile ei“.

******

"Intr-o zi, Nastratin Hogea lucra pe un petic de grădină cu lubeniţe, când s-a oprit să se odihnească şi s-a aşezat sub un nuc. Ridicând privirea, a murmurat în barbă: „Doamne Atotputernice, nu înţeleg căile Tale. Pentru ce-ai făcut lubeniţele astea uriaşe să crească pe cele mai subţiri tulpini şi ai pus nucile mărunţele pe ramurile alea groase ? N-ar fi fost mai bine invers?*.

Chiar când a terminat de vorbit, s-a stârnit un vânt puternic şi o nucă s-a desprins din copac, căzându-i drept în cap.

„Au!“, a ţipat Nastratin Hogea de durere. Frecându-şi creştetul dureros, şi-a înţeles greşeala. „Doamne, iartă-mă pe mine, păcătosul, şi limba mea cea proastâ“, a zis. „Acum înţeleg de ce n-ai pus lubeniţele în copac. Dac-ai fi înlocuit nucile cu lubeniţe, n-aş mai fi în viaţă acum. Lasă totul la locul lui, Te rog. Tu ştii cum e cel mai bine!".

Emisiunea „Garantat 100%

https://youtu.be/awoYG8ph0ls?si=JHXbTO6GWv6FdU6Q

Amintiri şi icoane din trecut

 

 

,,Amintirile şi-au păstrat întreaga prospeţime şi putere de evocare. Cititorul de azi are în faţă, vie şi expresivă, o lume bogată, mândră, care a ştiut să-şi trăiască viața din plin. Cei care au șansa să viziteze urmaşi ai boierilor de odinioară mai pot admira resturi ale strălucirii din trecut: un serviciu Limoges, o cupă Fabergé, o statuetă de Romanelli, un covor caramanliu... Chiar proza îşi păstrează interesul, ca mostră a lecturilor răstimpului spre care ne îndreptăm tot mai des şi cu nostalgie gândurile - La belle époque."

GEORGETA FILITTI

 

,,Străbunica mea, Olga Gigurtu, Amama, cum îi spuneam eu, locuia la fiica ei, Valérie Chiru, bunica mea, în casa din Calea Dorobanților 21 (dărâmată în 1968, pentru a lăsa loc noii aripi a A.S.E.-ului). Am cunoscut-o puțin, aveam 4 ani când a plecat în lumea celor drepți. Dar ştiu că era mândră de mica strănepoată şi mă punea să dansez în fața invitaților ei. Avea jour fixe de două ori pe săptămână.

De la bunica mea ştiu că Olga Gigurtu era amorezată jusqu'au bout des ongles de soţul ei, Generalul Petre Gigurtu, pe care îl însoțea în deplasările militare, fără să se teamă de lipsa confortului şi de oboseală. Era, se pare, extrem de sociabilă, generoasă, înțeleaptă şi îngăduitoare cu oamenii, calități preluate de fiica ei, Valérie. Olga a fost o femeie frumoasă, elegantă, foarte cultivată, romantică, picta, cânta la pian, era prietenă cu Emil Gârleanu. Era extrem de cochetă şi se pare că, deşi împlinise 75 de ani, un domn ar fi glumit: «dacă Doamna General o cere, merg cu ea până la capătul lumii!».

Am citit amintirile străbunicii încă din copilărie, eram fascinată de ele şi îmi doream nespus să-i semăn. Mă bucur astăzi că această carte atât de dragă mie prinde din nou viață."

ALEXANDRA VALLIMARESCU, strănepoata autoarei

****

„Chiar în timpul normal al unei vieţi mulţumite, liniştite, nu ştiu de ce dorim atâta să vedem timpul trecând. Și cu toate astea, e singurul lucru pe care nu-l mai putem regăsi! Și apoi, în fuga lui, el ne ia continuu ceva, când n-ar fi decât tinereţea cu cortegiul ei de iluzii, de speranţe, de visuri plăcute! Cu toate asta, zic, mai cu seamă în tinereţe, nu facem decât să dorim să treacă timpul cât mai repede! să treacă ziua de azi, să vină cea de mâine, vara să vină, iarna cu petrecerile ei, baluri, întruniri, sănii, patinaj; să sosească primăvara cu farmecul ei, care deșteaptă în pieptul nos- tru un avânt totdeauna nou! Vara să plecăm spre tărâmuri necunoscute, spre orizonturi noi! Toamna să ne legene cu poezia apusurilor ei, să ne încânte privirea cu coloritul bogat al frunzișului ei auriu, ruginiu, cu atmosfera ei, în care pluteşte o adiere de poetică melancolie, ce deșteaptă regrete nedesluşite şi pare că un dor târzielnic de acțiune, de viață, pe care ai lăsat-o să alunece aşa pe nesimţite!”

****

secolul XIX

„Mama Zinca, cum îi ziceam noi; cucoana Zinca, cum îi zicea lumea, era mică, subţire, sprintenă, vioaie și zglobie, și așa a rămas până în adânci bătrâneţi. Nu-mi aduc aminte s-o fi văzut tânără vreodată, deși nu cred să fi fost prea în vârstă, când eram copilă, dar atunci, pe la 42 sau 45 de ani, femeile se purtau ca bătrâne, apoi ce să zici - începeau viaţa mai de timpuriu, măritându-se pe la 13 sau 14 ani, li se ura cu viața poate mai devreme!”

„Taţa Luţa, cum aflai mai târziu, se măritase nu tocmai tânără, adică o fi fost de vreo nouăsprezece-douăzeci de ani, ceea ce, pe vremea aceea, când altele ca mama Zinca și mama-mare erau deja căsătorite la treisprezece, sau patrusprezece ani, părea o vârstă înaintată! Luase un boier mai bătrân şi văduv, cu copii, pentru care fu o bună mamă până la sfârșit!”

Ziua Regalității - 10 mai

 „Nu trebuie să fii neapărat monarhist ca să ştii pentru ce trebuie să le fii recunoscător regilor noştri și unor membrii ai regalității românești.”

„Un om de afaceri de 27 de ani abia împliniţi, cu paşaport elvețian, Karl Hettingen, călătoreşte în primăvara anului 1866 spre Odessa, cum scrie în documentele lui. Are un chip plăcut, amabil, dar hotăråt, ochi mari, deschişi la culoare, părul pieptănat către spate cu cărarea nu tocmai pe mijloc, ci uşor spre stânga, ceea ce naşte o mică asimetrie în trăsăturile lui armonioase. Semnalmentele din paşaport adaugă: statura 5 picioare şi 7 ţoli (adică 1,83 m), părul și sprâncenele negre, nasul ascuțit, gura mijlocie, bărbia rotundă, barba brună, fața lungăreață, iar ca semn distinctiv poartă ochelari". Străbate Imperiul: Viena, Pressburg, Pesta, Szeghedin, Timişoara, Baziaş, unde îşi petrece ziua scriind scrisori semnate,,Hettingen", apoi ajunge la Orşova. Vameşii nu ştiu că ochelarii tânărului sunt cu lentile de sticlă obişnuită, că Hettingen este castelul lui Karl-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen din St. Gallen, Elveția, şi nici că bărbatul care călătoreşte spre sud-est este cel de-al doilea fiu al principelui. Cu atât mai puțin sunt informați cei care con- trolează, pe drum, paşaportul lui Karl Hettingen, de altfel în bună regulă, că tânărul lui posesor a fost ales printr-un plebiscit cu rezultat zdrobitor ca Domn al României, că şi-a obținut paşaportul în secret, după scrisori explicative care au fost arse și cu acordul tacit al şefului Poliției din Cantonul St. Gallen. N-au habar că, încurajat de cancelarul Prusiei, Otto Bismarck, şi de Napoleon al III-lea, Karl-Carol s-a hotărât să pună Marile Puteri care, din motive politice, nu îl vor la tronul României, în fața unui fapt împlinit. De aceea voiajează incognito. Se duce spre un loc necunoscut, unde îl aşteaptă necunoscutul. Nici timpul nu e acelaşi ca în țara lui, ci mai leneş cu 12 zile. Duminică pe 8 mai, după calendarul iulian, cu o săptămână înainte de Rusalii, Karl Hettingen coboară de pe vas la Turnu Severin, prima localitate din România în care intră. E urmat discret de Ion Brătianu şi întâmpinat de Nicolae Golescu, din Locotenenţa domnească, şi de Ion Ghica, şeful guvernului. Două zile mai târziu, la 10 mai, Alteţa Sa Serenisimă Principele Carol de Hohenzollern ajunge, prin nord, pe la bariera Căii Mogoşoaia, în Capitala împodobită de mare sărbătoare, întâmpinat de o mulţime de bucureşteni şi de ostaşi. Noul domnitor primeşte de la Dimitrie Brătianu cheile oraşului.

De când a pus piciorul în noua lui țară, Karl a devenit Carol şi român. La nici trei săptămâni de la venire, pe 29 mai, începe să ia lecții de limba română cu August Treboniu Laurian, fost revoluționar, actualmente profesor la Universitate şi primul decan al Facultății de Litere. Nu ştie că a nimerit cam prost, pentru că profesorul lui are excese latinizante. Primul cuvânt româ- nesc al domnitorului a fost, încă din 10 mai, Jur". E răspunsul la jurământul citit de colonelul Haralambie din Locotenenta domnească: „Jur a fi credincios legilor țării, a păzi religiunea României, precum şi inte gritatea teritoriului ei şi a domni ca Domn Constituţional." Din momentul jurământului solemn, Carol se afla implicat intim în tot ce se întâmplă în țară.

„„În intimitatea secolului 19”-Ioana Pârvulescu

sursa foto „Calendarul Minervei -1906

Reflecții spirituale -Crucea

 „Crucea este unul dintre cele mai vechi simboluri ale umanității. Este un simbol universal care se regăsește în multe culturi și în multe forme. Cunoaștem crucea echilaterală din India antică, ankh-ul din Egiptul antic, roata medicinei a indienilor și, bineînțeles, crucea latină, care este legată de creștinism.

Fiecare simbol vorbește un limbaj unic care se adresează nivelurilor mai profunde ale conștiinței noastre, în special ființei interioare din noi. Dacă noi, în dorința noastră de a găsi adevărul, ne concentrăm asupra simbolurilor universale, atunci ne conectăm cu acel limbaj. Un simbol universal, cum ar fi crucea, poate fi întotdeauna înțeles în mai multe moduri, nu numai cu capul, ci mai ales cu inima. Inima are motivele sale pe care rațiunea nu le cunoaște.

Simbolurile universale emană o mare putere. Crucea universală ne vorbește despre legătura dintre eternitate și timp: cum puterea spirituală nepieritoare curge în lumea materială. Ea ne arată cum lumea și umanitatea se pot ridica spre eternitate prin intermediul crucii.”

Întreg articolul:

https://rozacruceadeaur.ro/reflectii_spirituale/reflectia-7-sambata-inaintea-pastelui/

Reflecții spirituale -Creștinismul interior al „Împărăției Sufletului‟

 „Creștinismul interior al „Împărăției Sufletului‟ este anunțat și descris, printre alții, de Rudolf Steiner, Max Heindel, Jan van Rijckenborgh și Catharose de Petri. Aceștia au parcurs această cale interioară și au propagat în scrierile lor realitatea elevată a acesteia.

Misterul Paștelui indică un eveniment spiritual care poate avea loc în interiorul ființei umane: învierea omului interior. Drumul spre Înviere, numit și „Caleaʺ, este un proces de transformare.

Subiectul „omului interiorʺ ne confruntă imediat cu dualitatea noastră; o stare a ființei care poate fi trăită destul de intens. Pentru că, pe de o parte, suntem persoana exterioară, cu propriul caracter, cu plăcerile și obiceiurile noastre, dar, pe de altă parte, suntem și Celălalt din noi, ființa interioară care tânjește după o viață mai înaltă și mai pură.

Sărbătoarea Paștelui este strâns legată de Pesach, sărbătoarea evreiască a Paștelui, care comemorează exodul din sclavia din Egipt, prin deșert, spre țara promisă. Paștele creștin este comemorarea învierii lui Iisus Christos după răstignirea sa și este celebrat în prima duminică după prima lună plină de primăvară. Conceptul originar de “Paște” înseamnă „a trece pragulʺ.

O ființă umană care se pregătește să treacă pragul pentru a-și sărbători Paștele interior devine din ce în ce mai conștientă de faptul că participă la două lumi complet diferite: lumea spațio-temporală și lumea sufletului.

Într-un sens simbolic și universal, atât Paștele evreiesc, cât și cel creștin se referă la procese de reînnoire, transformare și eliberare interioară. Căci atât sosirea în țara promisă, cât și realizarea învierii indică un destin mai înalt pe care omul interior îl poate atinge: acela de a redobândi din nou o parte din viața sa originară pură.

Trăirea prin aceste procese este menționată ca o „călătorieʺ, ca o plecare sau un exod din robia existenței materiale, prin care în omul muritor se dezvoltă ceva nemuritor: omul interior. Cel mai important simbol al Paștelui, oul, este, printre altele, un simbol universal pentru renaștere.”

Întreg articolul:

https://rozacruceadeaur.ro/reflectii_spirituale/reflectia-1-duminica-inaintea-pastelui/

THE WOMEN BEFORE

 THE WOMEN BEFORE

It is not just your mother who may walk with you in spirit, it is her mother too. And her mother’s mother. And her mother’s friends, who loved by choice and not blood. And the women before them. Generations and generations of female energy, watching in admiration as you forge ahead living better, feeling better, accepting better, than they ever did. As they were much hoped you would.

So, when you feel low, lonely or unloved. Remember them, feel them. They are with you, and they burn brightly with their boundless light, in everything you do. You, my friends, are the ‘moment in time’ of many women gone before, and you will lay pathways, like they did, for those who come up next.

What a beautiful, unending legacy.

Donna Ashworth

From ‘Wild Hope’

UK: https://amzn.eu/d/aP1ODbw

USA: https://mangopublishinggroup.com/books/wild-hope/

Art by the fabulous Annie Hamman Art

Eric Emmanuel Schmitt-fragmente din cărți

 „Oamenii cultivați au întotdeauna un cult al trecutului, cu ideile generațiilor de dinaintea lor și gustul bătrânilor.”

***

„Cred că acesta este, cu adevărat, și rolul nostru pe Pământ, să devenim tatăl sau mama cuiva, chiar dacă nu este copilul nostru biologic. Să-i inoculăm o viziune pozitivă asupra lumii, să-i dăm această credință în energia vitală, să-i transmitem cultură și dragoste de viață și de valorile vieții.”

***

„Din tenebrele Holocaustului, Eric-Emmanuel Schmitt a reușit să extragă o poveste luminoasă, plina de speranță.“ – Le Soir

***

„Belgia anului 1942. Cel de-al Doilea Război Mondial nu și-a hotărât încă învingătorii. Evreii sunt siliți să se ascundă sau să fugă, alternativa fiind lagărul nazist. Cei care nu reușesc să se salveze încearcă măcar să-și pună copiii la adăpost. Micuțul Joseph se numără printre copiii care trebuie să se ascundă. El învață să uite, să-și anuleze identitatea, povestea, amintirile, familia. În internatul catolic unde este înscris pentru a i se pierde urma, Joseph îl întâlnește pe părintele Pons, un om a cărui misiune va fi să-l ajute pe Joseph să nu-și piardă nici speranța, nici credința în existența Binelui. Asemenea lui Noe, părintele Pons salvează făpturile Domnului din fața cataclismelor Istoriei. În catacombele bisericii catolice, el construiește o Arcă a spiritului pentru Joseph: o sinagogă unde pot fi studiate Tora și Cabala. Alături de părintele Pons, Joseph se va îmbarca într-o călătorie spre limanul vremurilor care se reașază în matcă.”

***

„Noe a înțeles atunci că își câștigase nebunescul rămăşag: să salveze făpturile lui Dumnezeu. - De ce nu le-a salvat Dumnezeu însuși? Nu-i păsa de ele? Plecase în vacanţă? - Dumnezeu a creat universul o dată pentru totdeauna. El a născocit instinctul și inteligenţa pentru ca noi să ne descurcăm fără El.”

***

„Datorită domnului Ibrahim îmi dădeam seama că evreii, musulmanii și chiar creștinii, au avut o grămadă de oameni de seamă în comun, înainte să înceapă să se certe ca chiorii.”

„Domnul Ibrahim şi florile din Coran” - Éric-Emmanuel Schmitt

***

"De fapt, pământul nu duce lipsă de minunății, ci de oameni care să se minuneze."

Eric-Emmanuel Schmitt - Noaptea de foc

***

„Unele femei sunt niște capcane în care cazi și de unde uneori nu mai vrei să ieși."

„Visătoarea din Ostende”- Eric-Emmanuel Schmitt

***

„O femeie de vis nu e cea la care visează o femeie, e femeia pe care o vede bărbatul.”

„Vindecarea” - Eric-Emmanuel Schmitt

„Un băiețel în căutarea lui Dumnezeu. O lumină personală asupra misticii” -Isaac Bashevis Singer

 

„Prolog

Mistica nu este un drum al gândirii separat de religie. Ambele împart un fundament în sufletul omenesc sentimentul că lumea nu e un accident sau o forță oarbă, şi că spiritul şi corpul uman sunt strâns legate de Univers şi de Creatorul său. Păgânul care şi-a făcut un zeu din piatră ştia foarte bine că piatra în sine nu putea nici să-l ajute, nici să-l audă. Deseori a modelat-o el însuşi, dar piatra asta e parte din rocă, din munţi, din râuri - din toată natura. Adresându-se pietrei, idolatrul vorbeşte Creației şi forţelor acesteia. Oricât de primitiv va fi fost, simțea în adâncul său că, dacă ar prinde esența pietrei, originea şi secretul său, atunci ar înțelege totul. Pentru el, idolul era simbolul misterului lumii. Cei care venerau animale sau oameni încercau aceleaşi sentimente.

Dacă este vreo diferență între religie şi mistică, aceasta constă în faptul că religia este aproape complet dependentă de revelație. Toate religiile predică ideea că Dumnezeu S-a revelat unui profet, căruia i-a comunicat dorințele Sale. Religia nu a rămas niciodată proprietatea unui singur individ. S-a adresat unui grup. A avut tendința să prolifereze și să înghită triburi întregi şi naţiuni. Liderii religioşi au forțat deseori cu sabia supunerea față de credința lor. Din această cauză, religia a devenit, cu timpul, rutină şi s-a legat strâns de sistemele sociale.

Mistica, în schimb, este individualistă. Mistica adevărată a fost mereu apanajul unei singure persoane sau al unui grup restrâns. A fost şi a rămas ezoterică. Misticul nu s-a bazat niciodată total pe revelația ce- lorlalți, ci L-a căutat pe Dumnezeu în felul său. Misticul şi-a asumat deseori religia mediului în care trăia, dar a încercat să o lărgească; a cuplat-o cu puterile cereşti pentru a deveni, de fapt, el însuşi profet.

Definiția personală pe care o atribui religiei este: mistică transformată în disciplină, experiență de masă și astfel mărită, parțial diluată şi deseori lumească. Cu cât mai de succes va fi fost o religie, cu atât mai puternică influenţa ei şi cu atât mai puternică retragerea ei de la rădăcinile mistice. Dogma și magia iau locul experienței spirituale. Deoarece baza oricărei religii este mistica, iar ulterior alte elemente vin să o domine, orice religie este plină de contradicții care cresc direct proporţional cu numărul de credincioşi şi cu popularitatea acesteia. Cum misticul este, natural, un individualist care se simte responsabil doar pentru propria persoană, el poate fi mai mult sau mai puțin onest şi desăvârşit. Din clipa în care misticul capătă adepţi şi discipoli, mistica lui începe să împărtăşească soarta unei religii. Diferențele de opinie îşi fac apariția, la fel conflictele tăcute sau vocale, iar obstacolele şi tentațiile lumeşti încep să deranjeze din ce în ce mai mult.

În esență, fiecare mistic are îndoieli. El este, natural, un căutător. Mistica şi scepticismul nu sunt contradictorii. Misticul bâjbâie în întuneric. Aşteaptă revelația, dar aceasta nu vine sau vine rar. Deseori, devine disperat în căutarea sa. Dar misticismul nu este, pur şi simplu, scepticism sau agnosticism. Mai devreme sau mai târziu, misticul are tendința să se autoconvingă, să se iluzioneze că a descoperit ceva. Misticii sunt, de la natură, entuziaşti. Focul credinței ce arde în ei nu poate coexista îndelung cu gheața scepticismului. Când misticul simte că a descoperit părți din Adevăr, le potriveşte în cadrul religiei lui. Misticii evrei şi-au legat descoperirile de pasaje din Scripturi, Ghemara, Midras sau chiar de obiceiuri evreieşti. Misticii creştini şi-au bazat descoperirile pe Noul Testament. Dar, cum caracterul misticilor este asemănător în iudaism, creştinism sau islam, între toți există o legătură strânsă. Sunt similitudini mai mari între Swedenborg şi Haim Vital sau Rabi Nahman din Breslau decât, să zicem, între Gaonul din Vilna şi Papa timpului său.

Există o asemănare nu numai între căutările misticilor, ci și între descoperirile lor. Misticul înțelege că Dumnezeu este tăcut în cuvânt, în limbaj, dar vorbeşte prin fapte. Toţi misticii cred în Divina Providență. Faptele Lui şi modul în care El conduce destinele omului şi ale lumii constituie discursul Său. Nu există un dicționar pentru această limbă, nici n-ar putea exista. Un astfel de dicționar ar fi, probabil, de mărimea Universului. Dumnezeu vorbeşte simultan în mintea unui om, în centrul Pământului, în munții de pe Lună, în cele mai îndepărtate stele. Urechea omului nu este acordată la un asemenea limbaj, dar atunci când omul ascultă cu toate simțurile şi cu tot sufletul său, el poate începe să înțeleagă câteva dintre cuvintele Sale. Omul de ştiinţă încearcă să înțeleagă limba şi gramatica lui Dumnezeu prin intermediul experimentelor şi al logicii. Misticul ascultă vocea Divinității în lăuntrul său, în sângele și măduva sa și prin observații asupra drumurilor Providenţei. Misticul descoperă că, atunci când se roagă cu ardoare lui Dumnezeu, răspunsul vine deseori. Înţelege că fiecare dar al înălțării spirituale creşte din multă îndoială şi dintr-o nevoie profundă de unire cu puterea cerească. Speranța creşte din disperare. Misticul descoperă că a face bine oamenilor, ba chiar şi animalelor, dă rezultate. Orice mis- tic adevărat crede în nemurirea sufletului. Misticul nu poate accepta ideea că sufletul se stinge ca flacăra unei lumânări şi dispare pentru totdeauna. În general el nu crede în moarte. Ca oricare alt om, misticul este educat în spiritul conceptelor de „fapte bune" şi ,,fapte rele", de,,acțiuni ale răului" şi „păcate", dar pentru el este mai greu decât pentru oricine altcineva să accepte că pornirile către bine și rău au acelaşi izvor. Misticul trebuie să accepte o formă oarecare de dualism. Trebuie să recunoască prezența forțelor Binelui şi ale Răului. El trebuie să creadă că există un Dumnezeu şi un anti- Dumnezeu. Într-adevăr, anti-Dumnezeul nu este o entitate complet independentă Dumnezeu trebuie să-l fi creat cu un scop. Toți misticii cred în Satana sau în ceva asemănător, indiferent de numele său.

De ce l-a creat Dumnezeu pe Satana? De ce ar fi creat Regele Cerurilor un adversar pentru El Însuşi? Aceasta este o întrebare asupra căreia au cugetat toți filosofii şi misticii de-a lungul veacurilor şi, deşi răs- punsurile par să varieze, deseori fiind încâlcite şi obtuze sau strâns legate de magie şi folclor, în esență, răspunsul este mereu acelaşi: Dumnezeu i-a oferit omului cel mai mare dar din tezaurul Său, liberul-arbitru, o anumită autonomie. Omul nu este constrâns în nicio circumstanță să facă ce-i spun Forțele. Poate să aleagă. Se poate opune lui Dumnezeu sau lui Satana, luând asupra lui consecințele acestei rezistențe.

Nu îmi propun, în acest eseu, să scriu istoria misticii, nici măcar a misticii iudaice. Aceasta s-a făcut și se face de către cercetători. Acest eseu va încerca să relateze experiențele de viață ale unuia care se consideră un pic mistic atât în viața sa, cât şi în creaţiile sale literare. Dacă acest caz individual merită o descriere amănunțită, cititorul va fi cel care va judeca. Mă consider cea mai înaltă autoritate în descrierea acestei poveşti originale, cu unicitatea şi - dacă doriți - ciudățeniile sale. Vin dintr-o familie hasidică şi am început devreme în viață să explorez învățătura hasidică şi cabalistică, precum şi să mă interesez de psihologie, şi voi atinge aceste subiecte în măsura în care de ele se leagă viaţa şi sentimentele mele despre mistică.”