,,De când am cunoscut-o, am admirat la Despina Skeletti-Budişteanu dorinţa de a nu lăsa istoria familiei sale să piară. Și voinţa de a scrie. Dar nu numai propriei sale familii îi face un bine scriind, cu inteligență, umor şi sensibilitate, cu detalii neştiute şi reflecții pline de luciditate, povestea unor lumi trecute. Ne face un bine tuturor celor care vrem să ştim ce a fost, pentru a înțelege mai bine cine suntem."
FILIP-LUCIAN IORGA
„Vom intra în casa copilăriei autoarei, cămin aşezat şi paşnic, ca pe vremuri. Ne vom plimba prin Bucureştiul anilor 1930, alături de doi copilași și de guvernanta lor franțuzoaică. Așa era pe atunci în casele boiereşti: nu puteau lipsi guvernantele nemţoaice şi franţuzoaice, care aduceau cu ele limbile străine şi deschiderea generoasă către lume a unei elite conştiente şi educate, cosmopolite şi, în acelaşi timp, iubitoare de țară. Pașii ne vor purta inclusiv pe strada General Budişteanu, denumită astfel în cinstea unui unchi al autoarei, erou al Războiului de Independenţă şi personaj principal al unei istorii care leagă încă o dată neamul Budiștenilor de Familia Regală şi de istoria cea mare a ţării."
FILIP-LUCIAN IORGA
Viața e plină de întâmplări frumoase și mai puțin frumoase, care lasă amprentele
lor, ca o dâră de lumină sau de întuneric, ele trebuind să fie retrăite peste
zeci de ani, când vine rândul amintirilor, după intensitatea momentelor. În
niciun caz nu trebuie uitate, pentru că, oricum o fi fost, sunt o bază pentru
cei ce vin după noi, pe care aceştia trebuie şi pot să se sprijine, ca în
vremuri de restriște
să nu le fugă pământul de sub picioare şi, oricum ar fi, să înainteze cu curaj.
Oricum a fost sau ar fi
putut să fie, vremurile dovedindu-se crâncene pentru noi, părinții au rămas pentru mine icoane
vii, pe care le-am aşezat
lângă sfinții lăsați
de Cel de Sus, pentru binele nostru. Așa
i-am considerat atât
în timpul vieții noastre atât de încercate, cât și după ce ne-au părăsit pentru totdeauna, în speranța că și-au
găsit liniştea și împlinirea sufletelor lor. *
Prin alipirea
Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei şi Banatului la patria mumă, s-a înfăptuit Marea Unire, Întregirea Neamului. În toată țara domnea o continuă sărbătoare strălucitoare şi oricui i se oferea
posibilitatea să
guste, după
pofta inimii, o adevărată relaxare, după un război greu. Cu
toate că, în mod normal, timpul de după un război este întotdeauna unul greu,
de refacere, în momentul acela parcă totul şi-a revenit uşor. Țara
noastră, sub conducerea monarhiei înțelepte
şi foarte ataşate de poporul român, şi-a regăsit şi ea echilibrul.
lar familiile vechi ale
ţării, conduse de tradiție,
au continuat să
joace un rol important. Tradiția
duce cu sine, din generație
în generație, firul tors din fuiorul uneia
sau mai multor familii contopite, fir care este încărcat cu toate însuşirile reprezentative
ale neamului de unde vine fiecare. Aici stau inexplicabilele aptitudini pe care
un om le manifestă
în decursul vieții şi pe care mulți nu le înțeleg. Nimeni nu este vinovat de a
nu fi conştient
că are o tradiție a familiei şi a neamului său. Cu toții, însă, o avem. Vine de la familiile noastre,
de la părinții şi strămoşii care ne-au transmis-o, picătură cu picătură. Educația este cea care le deschide ochii în acest sens celor mici
sau chiar celor mari dintr-o familie. Viața
se trăieşte în prezent și, eventual, pentru viitor, iar dacă nu te învață
nimeni, nu te gândeşti să te uiți și
în urmă. Adevărul este că, cu cât se sapă mai adânc, cu atât se găsesc mai multe bogății
necunoscute. Undeva, în străfunduri, ne regăsim cu toţii la baza neamului din
care facem parte. la baza neamului din care facem parte.
Se subînțelege că şi defectele se pot
transmite pe aceeaşi cale, dar în general am constatat că toate reacțiile şi aptitudinile bune ce apar în viață,
deodată, de undeva, în mod inexplicabil, vin
de obicei spontan și
sunt explicabile numai ca fiind o moştenire ancestrală. Ar trebui ca acest
fel de a gândi
să fie adus la lumină şi împărtăşit încontinuu copiilor şi tinerilor din ziua de
astăzi. El nu merită să rămână necunoscut, îngropat alături de strămoşi în morminte, sau ars în crematorii. Apoi,
nemaibăgându-l nimeni în seamă, generațiile următoare, care nu-l
cunosc, ajung la singurătate
totală şi la egoism complet. Aşa se poate duce de râpă o întreagă țară.
Acest gând îl transmit
astăzi cititorului meu, pentru că a pus stapânire pe mine şi nu m-a mai părăsit
de când am văzut odată, într-un han unde intraserăm, călători obosiți şi înfometați,
să mâncăm ceva, un perete pe
care era o zugrăveală cu totul aparte...
Proprietarii hanului erau ţărani,
deseori femeile care serveau erau îmbrăcate în portul național al locului. Intrarea în han se făcea pe un culoar. În fundul lui se afla o
scară. La dreapta, lângă intrare, o uşă cu geamuri dădea direct în sala de mese. Pe
toată lungimea peretelui din stânga era zugrăvit, în culori vii, un copac
înalt, de la podea până la tavan. Ramurile lui se întindeau, ca la orice copac,
unele mai groase şi multe subțiri,
până se termina tot
peretele, atât
înspre stânga, cât şi înspre dreapta. Era
arborele genealogic al familiei. Membrii abia născuți,
de la capătul
crenguțelor mici și subţiri, se întâlneau cu cei tineri, cei maturi, cei bătrâni, cei care fuseseră odată neamurile neamurilor
lor şi aşa, mai departe, descinzând toate în trunchiul
tot mai gros, care îi ajutase pe toți
să existe, de când fusese şi el un copac mic şi subțirel. Rădăcinile probabil foarte
adânci ale acestui arbore
nu erau arătate,
dar desigur că
acolo, în străfunduri, undeva, se întâlneau cu toate
celelalte ale altor arbori fixaţi
de mult în glia uneia şi aceleiaşi țări.
Asta este națiunea. Numai cel
fără rădăcini, sau care nu le
cunoaşte este în stare să decadă până acolo încât să nu simtă niciun
atașament
faţă de ţara lui şi să-i facă rău. Cei care calcă legea țării
şi a firii, deci legea tuturor, ar trebui să fie puțini,
sau să nu existe deloc. Tradiția şi legea, transmise din tată în
fiu, stau la baza evoluției unei țări.
Cei care le ignoră și cei care le cunosc, dar nu țin
seama de ele, duc neamul lor la pierzanie.
Şoseaua Kiseleff era,
pentru bucureşteni, ceea ce era Bois de Boulogne pentru parizieni. Tăiată ca o
foarte mare alee umbrită, era tocmai bună, când erau mari călduri, pentru o
plimbare pe răcoare, la şosea". În fiecare la 10 Mai, avea aici loc chiar
o paradă militară, pe care o onora splendida Regină Maria, călare în capul
Regimentului 4 Roşiori, pe care-l comanda. Bătrânii mei povesteau cu admiraţie
şi de bătaia cu flori care avea loc tot acolo, în fiecare primă duminică a
lunii iunie. Caleşti somptuos împodobite cu flori purtau, pe pernele lor,
cucoane elegante, care se zăreau de sub pălării enorme, pe borurile cărora erau
montate flori de toate felurile, aşa că splendidele arătări ajungeau să pară
parcă îngropate în buchete imense de flori. Domni eleganți le urmau pe jos, pe lângă trăsuri, şi le aruncau din toate
părțile flori. Caleştile noastre deschise,
trase de doi cai, erau socotite pe atunci ca făcând parte dintre cele mai frumoase din
Europa.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu