Amintiri -Radu Rosetti

Fragmente

„„Amintirile” şi „Poveştile moldoveneşti” ale lui Radu Rosetti sunt, în ochii mei, cel mai preţios monument literar pe care îl avem pentru a înţelege care erau moravurile şi mentalităţile păturii superioare a societăţii din Moldova (dar şi din Muntenia) în jumătatea de veac – circa 1790–1840 – în care principatele române au făcut acel salt uriaş, de la o muribundă societate turco- fanariotă la îmbrăţişarea pasională a ideilor şi moravurilor occidentale.

Românii de azi, de toate vârstele, din toate păturile sociale şi chiar, adesea, din cele mai înalte cercuri intelectuale, nu mai sunt conştienţi de prăpastia mintală dintre noi şi moşii noştri de acum vreo două sute de ani.

--------------------------------------------------------------------------------

Vă îndemn acum să vă cufundaţi îndată în Amintirile lui Radu Rosetti. Se citesc ca un roman – dar un roman adevărat.”

Neagu Djuvara

***

„Deoarece am pomenit mai sus numele cumnatei lui beizade Grigore Sturdza, frumoasa şi talentata Elena Ghika, căsătorită cu un principe Masalski, dar cunoscută mai ales sub pseudonimul literar de Dora d'Istria, voi povesti aici o întâmplare din viața ei, care ni dă o icoană drastică a regimului ce domnea în Rusia din vremea lui Neculai Pavlovici.

Dora d'Istria trăia atunci în Peterburg și, din pricina frumuseții, a culturii şi a spiritului ei, era foarte apreciată de cele mai distinse cercuri ale aristocrației rusești. Era o adeptă a ideilor liberale şi naţionaliste. Deşi avea grijă să-şi exprime părerile în chip cât se poate de chibzuit, silindu-se să nu jignească întru nimica principiile stabilite la curte, gura trada prea adesea tendințele ei liberale şi simpatiile ce le hrănea pentru cauza liberării popoarelor asuprite. Se vede că răuvoitori au adus la cunoștința autocratului, denaturându-le, unele cuvinte scapate principesei.

Fapt este că Dora d'Istria a primit într-o zi o scrisoare din cele mai amabile de la ministrul poliției, rugând-o să-i facă cinstea a-l onora, în aceeaşi zi, cu o vizită la oficiul său, unde va avea plăcerea să-i comunice o veste care o va interesa foarte mult. Dora d'Istria s-a dus și a fost întâmpinată, la ușa cabine- tului său, de ministru, care, sărutându-i mâna şi oferindu-i brațul, a condus-o, după ce i-a mulţămit pentru amabilitatea ei, într-un salon alăturat. Când au ajuns în mijlocul acelei încăperi, ministrul s-a oprit brusc şi a bătut o dată din picior. Înainte ca Dora d'Istria să-l fi putut întreba ce se întâmplă, ea a simțit că parchetul cedează sub dânsa și trupul ei a dispărut pănă subsuoare în etajul de jos. Apoi a simțit că i se ridică rochia și fustele și a început a simți lovituri de vergi: a fost fustigată în același fel în care sunt fustigați copiii cari s-au făcut vinovaţi de vro greşală. După ce a primit numărul de lovituri ce trebuia să i se deie, trapa s-a râdicat în sus şi ministrul, cu o adâncă reverență, i-a oferit iar brațul și a dus-o pănă la trăsură, neuitând să-i sărute mâna înainte de a se despărți de ea.

N-am nevoie să adaug că biata femeie n-a mai stat mult în Peterburg.

De asemene tratament s-a mai împărtăşit în vremea lui Neculai Pavlovici multă lume care a avut pacatul să aibă aplecare cătră idei îndeobşte foarte moderate, dar jignind principiile autocratului; printre acei nenorociți a fost și marele poet rus Puşkin.”

***

Iorgu Roznovanu era rus de la creştet până la talpă, rus până în adâncul măduvii ciolanelor lui.

A fost căsătorit cu Alexandrina Câmpineanu, fiica marelui patriot muntean Câmpineanu din vremea regulamentară și sora lui Ion Câmpineanu, care a fost de repețite ori ministru în cabinetele lui Ion Brătianu. A avut cu dânsa un fiu, asupra căruia îşi concentrase toate afecțiunile şi își punea toate silinţele pentru a-i lăsa o avere liberă de datorii și pe cât mai mare. Pierdu acest fiu când ajunsese la vârsta de douăzeci de ani. Deși lovitura pentru el a fost grozavă, o suportă cu bărbăție. Neavând moştenitori direcți cărora să li lese averea, se gândi să concilieze amintirea fiului său cu cultul ce-l păstra pentru Rusia și cu mândria lui de neam. Clădi aproape de curtea de la Roznov o biserică în cel mai pur stil rusesc, cu cavou de familie, în care urmau să fie depuse rămășițele fiului pierdut, ale sale și ale soției, iar prin testament lăsă toată averea acelei biserici, asigurând întreținerea ei, slujba regulată într-însa, precum și pomenirea Roznovăneştilor. Și, spre mai mare siguranță, însărcina pe împăratul Rusiei cu protecția acelei creațiuni și dănii. Se-nțelege însă că împăratul Rusiei s-a lepădat de orice legătură cu biserica de la Roznov, iar moştenitorii firești ai colonelului porniră proces pentru anularea testamentului și-l câştigară cu cea mai mare înlesnire.

Ultimile zile ale lui Iorgu Roznovanu fură îndurerate rău, prin dezastre suferite de ruși în Manciuria*, care mai avură fără îndoială darul să-i agraveze boala și să-i grăbească sfârșitul.

biserica de la Roznov

foto io

***

Unirea 1859

Ce ştiu despre unire

Şăderea noastră la Pralea, precum și mutarea la Căiuţi, se petrecuse în toiul luptelor pentru unire. Cuvântul UNIRE este unul din cele dintâi care au răsunat la urechile mele; tata, mama, bunica, moşii, mătușele, rudele, prietenii, chiar cele mai multe din slugile casei erau trup şi suflet pentru unire. Și acest cuvânt era totdeauna rostit cu dor, cu evlavie, cu înflacarată însuflețire. L-am auzit rostit cu mult înainte să-i fi priceput înțelesul.

După cele povestite de acei care țineau minte de mult, gândul unirii nu fusese străin nici de bătrânii lor, din care mai mulți decât s-ar putea crede visase chiar de o unire şi mai mare.

Pe când m-am trezit eu, ideea unirii țărilor surori devenise banală în cercul marii boierimi moldoveneşti şi fusesem de- prins să privesc ca oameni de treabă numai pe acei care se împăr- tăşeau de dânsa. Proclamată de Iordache Catargiu în comitetul de redactare al Regulamentului Organic, ea trăise și se dezvol- tase în chip mai mult tacit în tot timpul domniei lui Mihalache Sturdza. Acesta, dacă prin nimică nu a încurajat-o, dar nici n-a combătut-o în chip serios, deși știa prea bine că nu putea să fie decât antipatică pravoslavnicii împărății, protectoarei în umbra căreia era osândit să domnească.

În cursul întâiului period al domniei sale, Grigore Ghyka, partizan înflacarat al unirii, nu a putut s-o sprijine pe față din cauza atâtputerniciei de care se bucura în țările noastre, înainte de războiul Crimeii, Rusia, care ar fi făcut ca oricare manifestare unionistă din partea domnului să fie imediat urmată de cele mai grele urmări pentru el. S-a mulțămit deci să protejeze în chip tăcut acea cauză, sfântă pentru dânsul și pentru prietenii săi. Dar, imediat ce și-a luat iar în stăpânire scaunul în urma re- tragerii mai mult grăbite a rușilor din Principate și a ocupării.....

Povestirea începe de la pagina 297.

****

Două epidemii la începutul anilor 1800 în Iași.