Vizita la Regina Elisabeta prezentată de Anna Kretzulescu-Lahovary în cartea ei” „Nebiruita flacără a vieții: Amintiri, 1867–1952”:
Dar să citim rândurile scrise, să ascultăm muzica și să intrăm în atmosfera acelor ani, fiecare când are timp și dispoziție.
„Am intrat mai întâi în seră, iar apoi în salonul reginei. Ea însăși, plină de grație, ne aștepta la intrare...
Ceaiul e pregătit în salonul maur. Ca să ajungi la el, trebuie să ieși din nou în seră, iar de acolo să urci câteva trepte. Doamna Bengescu face onorurile la masa de ceai. Doamnele fac conversație, toate iau ceaiul în picioare...... Coborâm din nou cele câteva trepte pentru a ne relua locul în sala de muzică. Sunt două saloane reunite între ele, separate printr-o arcadă cu motive ornamentale. Pereții sunt acoperiți de tablouri vechi. În primul salon iese în evidență o orgă mare, așezată în dreapta. Canapelele și fotoliile, de forme diferite, sunt repede ocupate de doamne. În capătul celui de-al doilea salon se află o estradă pe care sunt așezate pianul și pupitrele pentru violoniști. Chiar lângă estradă, regina stă în fotoliul său larg, în al cărui pupitru sunt rânduite uneltele ocupațiilor ei diverse: cărți, toc, lucru de mână. Poartă o rochie neagră și văl pe cap. E așezată aproape de artiști, le vorbește, privirea ei îi urmărește tot timpul, iar pe fața ei expresivă se pot citi bucuria sau durerea inspirate de muzica naturii sale entuziaste.
Dinu, Enescu și Podowski cântă un trio de Beethoven, o minune de interpretare a unei compoziții splendide. Apoi Podowski interpretează singur la pian. Ultimul „Preludiu” de Chopin electrizează prin nuanțele de o tristețe dulce, învăluitoare.
Mi-am găsit un fotoliu retras, în apropierea estradei, ferit de ochii lumii, de latura pe care urci pe scenă. Mă bucur de armonia minunată pe care o poate crea un artist ce interpretează un maestru. Chopin ne inundă cu dulceața sublimă din „Berceuse”. Regina i-a cerut lui Podowski să o cânte. „ Cea mai dulce și cea mai ușoară bucată, ca o adiere” – a spus, înălțându-și mâinile ca pe niște aripi gata de zbor.
„La Berceuse”, începe simplu, apoi se desfășoară molatecă, tulburătoare, ca visele care ne dau târcoale înainte de a adormi, evocare a celor pe care îi iubim, a sentimentelor vagi de demult, al căror gust se pierde într-o exotică și ireală savoare. Apoi muzica reîncepe simplu, apoi dulce, încet, o măsură, un acord, un sunet insesizabil. Nimeni nu mișcă, ai crede că visezi această melodie tristă, ce pare să fi adormit sub degetele artistului.
....Dar iată că regina se ridică și urcă la estradă, lângă domnișoara Preghi. Ne salută pe toți de acolo, de sus. Ne strângem mâinile, ne spunem la revedere și lumea reală repune stăpânire pe aceia pe care armonia nu i-a ridicat prea sus, cei care nu au de unde să coboare. Ceilalți cad de sus, iar căderea e dureroasă. Trebuie deci să fii banal ca să fii fericit?”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu