Despre adopţie -2

Pentru ca am văzut că am avut comentarii multe la postarea anterioară, am zis să continui şi astfel să-i dau un răspuns şi lui Minnie.

Copilul meu a fost lăsat de "doamna care l-a născut" în maternitate. 

Cei de la Protecţia copilului l-au dat în plasament unui asistent maternal.

Noi l-am văzut prima oară la un an şi o lună.

De la naştere până "ni s-a făcut cunoştinţă", adică a fot liber la adopţie, cei de la Protecţia copilului au căutat părinţii lui, bunicii şi nu mai stiu  ce alte grade de rudenie care au "renunţat" la el. Acum nu ştiu dacă asta se face la toţi copii (atunci ştiam) sau numai la cei a căror doamne care i-au născut nu au fost de găsit. La al meu aşa  a fost, că doamna plecase peste hotare şi nu mai dăduse nici un semn, aşa că a trebuit să ajungă pe la părinţii ei care au "renunţat" la copil.

Eu între timp mi-am schimbat mult felul de a gândi în sensul că acum cred că Dumnezeu ne-a dat acest copil, ca să fie al nostru. Eu sunt sigură că am fi iubit orice alt copil pentru că ne plac copii, dar acesta  a fost să fie al nostru.

Şi de ce zic aşa? Pentru că înaintea noastră o familie a adoptat o fetiţă de vârsta la care scrisesem noi că am vrea să fie copilul pe care vrem să-l adoptăm. Dar acea fetiţă este blondă cu ochii deschişi, în schimb copilul nostru, după cum spuneau la început cei care ne vedeau seamănă cu tatăl lui, adică cu soţul meu.

La început când am făcut cererea am fost întrebaţi ce am vrea să fie copilul, fată sau băiat. Pe moment n-am ştiut ce să răspundem, dar pentru că trebuia scris ceva, am scris fată cam de 2 ani. Mi se părea mai uşor să fie la 2 ani, dar să ştiţi că dacă vrei să iei un copil tot de mic trebuie luat, de cum îl abandonează. Sunt anumite probleme (depinde de fiecare copil, poate la unii nu) ale perioadei în care copilul stă în plasament şi nu are dragostea părinţilor şi de care se dezobişnuiesc greu.

După o anumită perioadă am fost chemaţi să dăm iar un test (că a trebuit să dăm şi teste, nu cunoşteam încă copilul) şi am fost întrebaţi dacă ne-am schimbat părerea cu privire la ceea ce vrem să adoptăm. Bineînţeles că am răspuns că nu contează. Ieşind din clădire my husband îmi spune, citez: "ce-ar fi să avem un băieţel, de un an şi brunet". Mă credeţi sau nu exact aşa a fost. Situaţia a fost în aşa fel încât prima oară l-am văzut numai eu, iar  a doua zi şi soţul meu. Când am ajuns acasă my husband mă întreabă :"ei, cum e? Cum să fie, exact cum l-ai descris".