Revederea

Şi fusei la "revedere"!!! Muuulte emoţii.

Am vrut să refac drumul pe care îl făceam în vremea studenţiei, aşa că am plecat cu autobuzul şi am făcut poze tot drumul şi când m-am dus şi când m-am întors (numai o parte din drum pentru că acum am mers cu 30, iar când eram la facultate pentru că stăteam în cartierul de "west" mergeam cu 2 sau 2 barat). 

Am ajuns la Universitate (aşa îi zice acum, pe "vremea mea" era Institut), că am înţeles că sunt şi secţii umane, ce legătură or fi având cu petrolul nu ştiu. De pe net am aflat că şi noul primar al Ploieştiului a făcut facultatea de litere la UPG (Universitatea de Petrol şi Gaze). După cum spunea Madelin (probabil e nevoie de cineva care să organizeze cercuri de recitare poeme eminesciene în timbildingurile forajiştilor si utilajiştilor). Aici m-am plimbat făcând poze şi înăutru şi pe afară. Când voi avea timp vreau să fac un clipuleţ. 

Printre foarte multe chestii care mi s-au întâmplat o să le scriu pe cele care m-au "marcat" în mod special.

Poate una din cele mai "şocante" a fost întâlnirea cu un coleg pe care l-am avut din generală din clasa a II a.

Pentru că eu mi-am anunţat participarea mai târziu şi nici nu am fost la petrecere nu am avut ecuson pe care să scrie numele meu.

Aşa, şi am intrat şi îmi spuneam numele gândindu-mă să nu se chinuie cineva să-şi aducă aminte. Atunci colegul meu de generală a spus şi eu sunt Radu. Am rămas puţin blocată, apoi m-am bucurat că nu a uitat numele meu de atâţia ani. Mi-a spus de vreo câţiva dintre colegii cu care mai ţine legătura, cu unii fiind chiar prieteni. 

Am constatat că chiar dacă am "îmbătrânit" trăsăturile au rămas, astfel că am fost recunoscută de mai mulţi. Poate că ei au  mai multă ţinere de minte ca mine!!! :)) 

Cel mai emoţionant a fost totuşi când am cântat "Gau de amus igitur". Parcă începusem (vorba unei cunoştinţe) să tremur ca o răcitură (pentru cine nu ştie ce înseamnă, piftie).

Apoi o surpriză mi-a făcut Simona (care poate o să citească postarea) spunându-mi că s-a bucurat când a citit că vin la întâlnire. Şi eu m-am bucurat cînd am văzut că vine şi ea cu soţul ei.

A fost greu pe moment să mă adun, pentru că timpul şi-a spus cuvântul, era multă informaţie într-un timp scurt. Dar când am început să luăm cuvântul, începeam să recunosc vocea, să recunosc persoana, asta pentru colegii de an, pentru că pe cei din  grupă mi-a fost mai uşor şi "calculatorul" meu să-şi aducă aminte de anumite întâmplări cu ei. Au fost unii pe care i-am recunoscut mai uşor, pe alţii mai greu. 

Şi, am luat şi eu cuvântul spunând că am emoţii, la care colegii au aplaudat ca să mă încurajeze. Am spus unde am luat repartiţia şi că acea societate s-a desfiinţat, la care cineva a comentat că am avut mână bună (ha, ha), că acum lucrez în alt domeniu (că doar nu stau chiar degeaba), că am un copil de 7 ani pe care l-am adoptat (aici iar am primit  "ovaţii şi aplauze") şi am spus "cam atât că nu mai pot vorbi" (mi se dusese vocea). Dar cred că am spus destul.  

Din mai multe motive nu am putut merge şi la party. Sigur că a fost foarte frumos, nu am reuşit încă să vorbesc despre asta, acolo au avut timp să depene amintiri. Simona nu a uitat de mine şi mi-a trimis poze de acolo. Am postat o poza cu tortul pe care l-au avut la petrecere.  

Cel mai rău ne-a părut că nu am reuşit să ne vedem cu doi colegi. Dacă cineva ajunge la această postare şi îi cunoaşte să îmi dea de veste, pentru că am fost "însărcinată" să-i găsesc. Ei sunt Dana Dragnea şi Liviu Hoisan. Am mai încercat eu într-un timp să o găsesc pe Dana dar nu am reuşit.  

Sper că deşi stilul meu nu e prea "scriitoricesc" aţi reuşit totuşi să vă faceţi o idee despre prima mea revedere cu colegii de facultate. Următoarea va fi peste 5 ani.