„La mine în casă, eu sunt leul.
Serios. Eu sunt leul la mine în casă… dar soția este dresorul.
Adică eu răcnesc, mă umflu în pene, mai bat cu laba în masă… și ea vine liniștită:
„Șșș… la loc, pisicuț!”
Și gata… m-am calmat.
La mine în casă, eu am ultimul cuvânt.
Foarte important!
Întotdeauna eu spun ultimul cuvânt:
„Da, iubito…”
Odată am încercat să fiu bărbat adevărat.
Am zis: „Gata! De azi decid eu!”
Și ea: „Sigur, iubire. Ieși de sub pat și vorbim.”
Și eu: „NU! Am spus NU! Nu ies de sub pat că tu dai!”
La mine în casă, eu sunt… la ea în casă.
Casa îi aparține ei. Noi îi aparținem ei.
Eu, băieții, câinele, papagalul…
Papagalul nici măcar nu mai spune „Bună ziua”, spune direct: „Da, iubito!”
Când ea vorbește, noi ascultăm.
Nu există „nu am auzit”.
Există doar „n-ai vrut să auzi și acum ai încurcat-o.”
Când ea vrea să se facă ceva, noi executăm.
Nu întrebăm de ce.
Am întrebat o singură dată „de ce?”
Și acum știu… că n-a fost o idee bună.
Ea: „Du gunoiul!”
Eu: „De ce?”
Ea: „Pentru că miroase.”
Eu: „Nu miroase…”
Și din momentul ăla… am început să miros și eu.
Sunt bărbați ca mine și sunt bărbați care nu recunosc.
Ăia care zic: „Eu sunt șeful în casă!”
Da… șeful… dar cu program redus și fără drept de semnătură.
Eu am ales să recunosc.
Am mult mai mult de câștigat dacă zic ca mine și fac ca ea.
Ea: „Ce vrei să mănânci?”
Eu: „Nu știu…”
Ea: „Fac paste.”
Eu: „Exact asta voiam să zic!”
Fericirea într-o relație nu e să ai dreptate.
Fericirea e să trăiești.
Și eu trăiesc…
Pentru că ascult.
Pentru că execut.
Și, cel mai important…
Pentru că știu când să nu ies de sub pat!”
Răzvan Florin
