„Am fost la Balcic, my Queen, timp de nouă zile, cu una din surorile mele și încântătoarea mea nepoată. Philippe ni s-a alăturat, dar n-a mai putut să suporte primitivismul vieții de acolo, mai mult de trei zile. Spunea, zburlindu-și penajul de bărzoi: „Trebuie să ai patima pitorescului ca să rămâi aici." De fapt și timpul se distra să îngreuneze gesturile zilnice. Vântul și frigul alternau. Marea plumburie păstra o uniformitate monastică. Cerul gri cobora ca un capac înăbușitor. Drumurile, noroioase și lipindu-se de tălpi. La restaurant se mânca, după lupte de baricadă, iaurt și miel pe jumătate crud. Peştele nu se mai lăsa prins în plase. Instalațiile din vile erau mai puțin decât strictul necesar. Cea mai sumară higienă, ignorată, și toaletele à la turca în zilele cu vânt îți făceau surprize de nemărturisit...
După ce a admirat îndelung peisajul, grădinile Voastre și vilele lui Riri (cea a lui Ion Pillat seamănă cu o pasăre cu aripile întinse), Philippe a fugit. Noi am rămas pentru că mărșăluiam pe câmpurile mustind de bujori, iar oxigenul din largul mării ne făcea bine.
Era multă lume, adunare amestecată de oameni importanți şi modești, care fraternizau în aceeaşi lipsă de confort. Aveam cu toții buna dispoziție a naufragiaților. Trecând prin fața bucătăriei Voastre, n-am putut să înfrânez suspinele nostalgice care-mi umflau burta puțin cam scobită... Am văzut-o adesea pe Elise Brătianu, alegorie ursuză a Timpului. Ea reface acea casă turcească fără a asculta sfaturile specialiștilor. Are prea mulți zidari, detestă pitorescul împrejurimilor, urăşte turcii şi se îndepărtează cu silă de tătari, priveşte cu un ochi încărcat de fulgere deliciosul sat de sub flancul falezei şi Philippe pretinde că nu poate suferi Balcicul. Cred e dreptate, dar atunci de ce construieşte? Nu-mi răspundea la niciuna dintre politețurile mele, se punea de-a-ndoaselea la orice propunere care i se făcea şi pleca spre casa Denize, unde dârdâia, urmată de cei patru baseți, doi cu patru picioare și doi cu două picioare – Fotino și inginerul Roman. E caraghios s-o vezi terorizând când o regiune, când alta. Marea nu-i priește și mă gândesc că va fi și mai iritabilă la căldura mare decât la vânt. Totuși, într-o dimineață, ne-a dus cu amabilitate deasupra Cratal-Ceşmé-ului și, împreună, am cules stânjenei și am luat pietre pentru a le replanta în mediul lor, la Bucureşti.”
Corespondența dintre Regina Maria a României- Cella Delavrancea (1913-1937)
