Cărți- Lisa See

 

Am găsit o recomandare pentru o carte scrisă de Lisa See și, din curiozitate, am început să caut. Am descoperit mai multe dintre cărțile ei în format PDF, dar nu știam cu care ar fi mai bine să încep sau dacă unele fac parte dintr-o serie.

Așa că am apelat la „prietenul” ChatGPT, care mi-a răspuns:

„Dacă mă întrebi cu care dintre cărțile Lisei See să începi, eu aș alege „Floare de zăpadă și evantaiul secret”. Este una dintre cărțile ei cele mai cunoscute și, din ce știu despre gusturile tale pentru istorie și lumi dispărute, cred că ți-ar plăcea mult. ”

Și mi-a plăcut!

„Floare-de-Zapada si evantaiul secret" este povestea a doua femei extraordinare care au fost unite de destin si care au supravietuit intr-o vreme a regulilor stricte si a traditiilor stravechi. Cu ochiul unui istoric si talentul unui povestitor, Lisa See a scris un roman cu adevarat uimitor, plin de culoare si de sensibilitate, presarat cu detalii fascinante despre China secolului al XIX-lea.”

Mi-ar fi plăcut să văd și ecranizarea, dar nu am găsit decât secvențe din film (pe Youtube).

Trailerul oficial:

https://youtu.be/Aa93drpm30E?si=YazX9kv9u52IZ3IT

********

„Se spune că în Cer sunt aranjate căsătoriile și că soarta îi va aduce împreună până și pe cei mai îndepărtați oameni de pe pământ, că totul e plănuit dinaintea nașterii și că indiferent de cât de mult ne-am abate de la calea noastră, indiferent de cât de schimbător ne-ar fi norocul – spre bine sau spre rău –, nu putem decât să ducem la îndeplinire legea destinului.”

 *****

„Yen-yen spunea că nu poţi cumpăra o bucată de timp nici în schimbul unei bucăți de aur, dar de-abia acum am ajuns să înțeleg cât de prețios este timpul și cât de repede trece.”

 

 

Narine Abgarian- cărți

Mi-a apărut pe Facebook o postare despre această autoare. Cum nu știam nimic despre ea, curiozitatea m-a făcut să caut câteva informații și am descoperit două dintre cărțile sale disponibile online. Am început să citesc una dintre ele ca să-mi fac o idee despre stilul ei și despre temele pe care le abordează.

Numai că lectura m-a captivat atât de mult, încât am terminat cartea într-o după amiază.

„Nu există rai, dar nici iad nu există", a înţeles deodată Anatolia. „Fericirea e raiul, amărăciunea e iadul. Şi Dumnezeul nostru e pretutindeni nu numai fiindcă-i atotputernic, ci și fiindcă El este în toate acele fire nevăzute care ne leagă pe unii de alţii."

Și primul volum al trilogiei „Maniunea”.

„Maniunea” este o carte care te face să râzi cu poftă, să-ți amintești de copilărie .

”Maniunea este o poveste despre un orășel sovietic izolat, departe de orice capitala, si despre locuitorii acestuia. Despre modul in care, cu toate lipsurile oribile si restrictiile de tot felul, oamenii au dobandit intelepciunea de a trai si de a se bucura de viata. Maniunea este o carte pentru copii deveniti adulti. Pentru cei care la treisprezece, ca si la saizeci de ani, cred in bine si privesc zambind spre viitor. Maniunea este declaratia mea de dragoste nesfarsita pentru rudele mele, pentru cei dragi si pentru orasul in care am avut norocul sa ma nasc si sa cresc.” Narine Abgarian

Patrimoniul istoric al Ploieștiului: case, oameni și destine

 „Oraşele nu sunt alcătuite doar din străzi şi clădiri. Ele trăiesc prin oamenii care le-au ridicat, prin paşii care le-au străbătut şi prin amintirile adunate, în tăcere, în zidurile caselor. Fiecare piatră, fiecare cornişă, fiecare fereastră poartă ecoul unor visuri şi al unor vieți care au trecut, dar nu s-au stins.

Ploieştiul, cu farmecul său discret şi adânc, nu este doar o aşezare urbană. Este un martor tăcut al unei lumi apuse, un loc în care poveştile şi destinele încă pulsează sub praful anilor, aşteptând să fie redescoperite. Această carte, „Patrimoniul istoric al Ploieştiului: case, oameni şi destine", continuă firesc demersul început prin proiectul „Traversând Ploieştii", monografia fotografică în trei volume. Dacă acolo oraşul era surprins prin obiectivul camerei, aici am încercat să-i redau vocea: să ascult şoaptele zidurilor, să descifrez, în liniştea lor, poveştile caselor şi să redescopăr oamenii care le-au însufleţit.

----

Scriind aceste pagini, am simțit cum oraşul prinde din nou viață. Am redescoperit Ploieştiul cu ochii celui care caută urmele trecutului și incearcă să salveze, prin cuvânt, ceea ce timpul nu a reuşit să șteargă pe deplin. Sper ca și voi, cititorii, să simțiți aceeași emoție: o nostalgie blândă, un respect profund pentru istoria locală și o iubire sinceră pentru locul pe care îl numim acasă.

Această carte este un omagiu adus Ploieştiului și celor care i-au scris povestea - fie cu dalta pe piatră, fie cu pana pe hârtie. Totodată, ea deschide o poartă spre trecut, invitându-vă să pășiți printre ziduri şi amintiri, să ascultați ecourile unei lumi de altădată și să vă lăsați purtați de magia unui oraş care încă știe să vorbească, dacă știi să-l asculți.”

Școala din Humulești

 

Primul fragment pe care l-am selectat prezintă începuturile primei școli din Humulești.

„Această şcoală a funcţionat la început în chilia bisericii Sf. Neculai, avându-l ca învăţător pe Vasile a Ilioaiei, căruia copiii îi spuneau bădița Vasile. Chilia aceasta era o încăpere cu două ferestre înalte, în care se găseau o sobă, o uşă largă, laiţe din scânduri sprijinite pe ţăruși bătuţi în pământ şi aşezate de-a lungul pereților, o masă cu scaun și o băncuţă meşteşugită de moş Costache Fotea, botezată „Calul Bălan" de părintele Ioan.”

******

„La absolvirea promoţiei din anul 1899, căreia îi aparţinea și tânărul învăţător Neculai Bancea, ministrul instrucţiunii publice de atunci, Spiru Haret, despre care se spune şi astăzi că a fost cel mai reprezentativ ministru al învăţământului din toate timpurile, îşi încheia astfel discursul: „Veți merge ca învăţători în satele şi oraşele ţării, veți da lumină din lumina voastră. Să fiți exemplu în toate! Să aveţi cele mai frumoase case, livezi, grajduri şi animale, pentru ca locuitorii să aibă ce vedea și să vă urmeze exemplul. Iar atunci când veți ajunge la o vârstă înaintată, să puteți fi mândri de ceea ce ați realizat. Să puteți spune atunci: iată, aici mă văd şi pe mine. Vă urez succes!"

Am impresia că avântul și vocația cu care primii învățători ai României și-au îmbrățișat menirea, așa cum îi îndemna Spiru Haret, sunt mai puțin întâlnite astăzi. Desigur, nu generalizez, existând și în prezent numeroși dascăli dedicați, care își exercită profesia cu aceeași pasiune și responsabilitate.

Stâlpii Pământului - Ken Follett

 

Într-o discuție despre cărți și scriitori, am primit recomandarea de a-l citi pe Ken Follett, un autor necunoscut pentru mine până atunci. Căutând informații despre el și despre opera lui, am descoperit romanul „Stâlpii Pământului”, pe care l-am descărcat și am început să-l citesc din curiozitate.

Deși este un gen diferit de cel pe care îl aleg de obicei, fiind o ficțiune istorică a cărei acțiune se desfășoară în secolul al XII-lea, cartea m-a captivat de la primele pagini. Mi-a plăcut atât de mult, încât nu am început nicio altă lectură până nu am terminat-o.

O recenzie a romanului găsiți în linkul de mai jos, însă cred că este mai bine să citiți mai întâi cartea, apoi recenzia și, dacă vă stârnește interesul, să vedeți și ecranizarea.

https://www.delicateseliterare.ro/stalpii-pamantului-seria-kingsbridge-ken-follett-editura-rao-recenzie/

Zilele trecute, căutând o altă carte printre volumele primite de la prieteni, am avut o surpriză plăcută: am descoperit romanul „Prin urechile acului”. Pe copertă scrie că este „unul dintre cele mai bune romane de spionaj din ultimii 50 de ani”. Îl voi începe și pe acesta, chiar dacă, la prima vedere, nu se încadrează în preferințele mele obișnuite. Dar dacă mă va „prinde”, cu siguranță îl voi citi până la capăt.

„Memoriile unui antisemit” de Gregor von Rezzori

 

În cărțile „Neortodox” și „Exodul – revăzut”, după cum am mai scris într-o postare, Deborah Feldman amintește două cărți care mi-au atras atenția și pe care le recomand: „În Brooklyn crește un copac” de Betty Smith și „Memoriile unui antisemit” de Gregor von Rezzori.

 

După ce am citit „În Brooklyn crește un copac” am văzut și ecranizarea realizată în 1945, care, spre surprinderea mea, nu m-a dezamăgit deloc. Chiar și personajul principal, Francie, mi s-a părut foarte bine interpretat (filmul poate fi găsit pe YouTube).

 

 

În această postare, care se anunță puțin mai lungă, voi scrie despre „Memoriile unui antisemit” de Gregor von Rezzori și despre autor. Voi încerca totuși să fac un scurt rezumat al celor citite, urmând ca cei interesați să descopere mai mult.

 

Am obiceiul ca, după ce termin o carte, să caut informații despre autor și diverse recenzii. În cazul acestei cărți, curiozitatea a fost și mai mare, având în vedere legătura ei cu România și faptul că autorul cunoștea foarte bine Bucureștiul.

 

 

„Autorul Gregor von Rezzori (pe numele său real Gregor Arnulph Hilarius d'Arrezzo, n. 13 mai 1914, Cernăuți, Austro-Ungaria – d. 23 aprilie 1998, Reggello, Toscana, Italia) a fost un scriitor și actor austriac-român, german din Bucovina.

Rezzori se trage dintr-o familie siciliană, care a emigrat în mijlocul secolului al XVIII-lea la Viena. Bunicul lui a lucrat ca arhitect pentru monarhia austro-ungară. Tatăl lui a fost funcționar la Cernăuți, astfel că familia lui a primit cetățenia română la sfârșitul războiului. După 1940 a devenit cetățean sovietic. Mai târziu a trăit timp de 40 de ani fără cetățenie, optând în 1982 în sfârșit pentru cea austriacă. Vorbea fluent germana, româna, italiana, poloneza, rusa, idiș, franceza și engleza.

A fost actor și scenarist.

A încetat din viață în 1998, lângă Florența.” https://ro.wikipedia.org/wiki/Gregor_von_Rezzori

 

A scris peste douăzeci de romane şi povestiri autobiografice şi a obţinut prestigioase premii literare, dintre care în limba română au fost traduse două cărți: cea la care fac referire și ”Zăpezile de altădată”.

 

Câteva fragmente din cronica dedicată cărții, scrisă de Andreea Răsuceanu și publicată pe site-ul „Atelier LiterNet”, în care „autoarea a atras atenția asupra curajului lui Rezzori de a folosi un titlu atât de polarizant, subliniind că acesta este, de fapt, o radiografie fină a prejudecăților și a clivajelor sociale, mai degrabă decât o asumare a urii patologice.”

 

„În „The New Yorker” a apărut povestirea „Memoiren eines Antisemiten” (1969, ulterior inclusă în romanul din 1979), remarcată de scriitorul Elie Wiesel, care l-a numit "un mare povestitor ".

*****

„O carte cu titlu înşelător, „Memoriile unui antisemit” apărut în anul 1979, (....) este în primul rând o operă de ficţiune, un roman cu tentă autobiografică ce spune povestea unui tânăr austriac, de stirpe nobilă, născut în Bucovina chezaro-crăiască de la începutul secolului XX .”

****

Naratorul tatonează problematica evreităţii şi se loveşte pentru prima oară de problema antisemitismului într-o Bucovină austro-ungară, experimentează erotic şi jubilează intelectual în Bucureştiul interbelic, fascinat de autenticismul aflat în mare vogă în epocă, pentru a melancoliza şi a medita în cele din urmă asupra antisemitismului în spaţiul vienez. Vădind abilităţi reale de histrion, naratorul îşi poartă vijelios cititorul prin spaţiul levantin al Bucureştiului anilor '30, pe sub un cer de lavandă, prin mahalalele prăfoase ale comercianţilor evrei şi armeni, făcându-l părtaş la poveştile savuroase ale frământatului veac XX. Episoadele ce consemnează aventura bucureşteană a tânărului Gregor cuprind savuroase descrieri ale unui Bucureşti surprins în cei mai spectaculoşi ani ai săi, în timp ce incursiunea în Viena Anschluss-ului propune o viziune dinăuntru, cu atît mai interesantă cu cât este vorba despre perspectiva unui participant la evenimente - Gregor este austriac, deprins cu atitudinea antisemită manifestată în familie, dar cultivă prietenii semite iar cele trei femei care îi marchează destinul sunt evreice.”

 

Cei interesați pot citi întregul articol accesând linkul de mai jos:

https://atelier.liternet.ro/articol/6278/Gregor-von-Rezzori-Catrinel-Plesu-Andreea-Rasuceanu/Memoriile-unui-antisemit.html, iar cartea poate fi găsită în librării online dar și gratuit online.

 

Icar 1938: București- Balcic cu avionul

 Bucureşti-Balcic într'un ceas și treizeci şi cinci de minute! Cum aşi putea-o spune, cum aşi putea s'o redau? Kilometrii aceştia au fost „acoperiţi", cum se spune in limbaj sportiv, străbătuţi, absorbiţi? Nu... Au fost pur și simplu negați.

Pe pământ, viteza ca și încetineala, enervează. Cuvântul grabă îşi păstrează sensul lui omenesc, dacă-l aplici pe teren, la automobil.

Trenul vibrează din toată fIerăria lui, cântă ca să se .,încălzească", cântecul pistoanelor continuă tot drumul să-i sprijine obsedanta lui orchestră.

Automobilele, chiar cele mai rapide, nu sunt, pe lângă avion, decât niste biete gazele. Dar avionul merge ca gândul şi alunecă liniştit pe deasupra spațiilor, 200 sau 300 km. pe oră... Avionul pare imobil și, dacă privești solul, ai crede că viteza e a unei căruțe trasă de un biet măgar.Miracolul acesta aparține calmului spațiilor străbătute. Avionul nu sboară ci alunecă pe liniile văzduhului......

****

Deaceia, chiar aci la noi, neincrederii de eri, i-a făcut loc încrederea de azi. Dovada? Până în Noembrie anul trecut, linile aeriene române exploatate cu statul au transportat 2226 pasageri doar pe ruta Bucureşti-Balcic. 2226 inşi cari s'au încredințat, fără teamă, avioanelor acestei companii având întreaga siguranță că după un ceas și treizeci şi cinci de minute, vor descinde la Balcic, așa cum s'au urcat la Bucureşti.

****

Scoborîm. E abia ora 9.35. Bucureştii sunt la o distanţă de un ceas și treizeci și cinci de minute. Și această minune o îndeplineşte avionul, cu o regularitate ce nu are nimic de invidiat C. F. R.-ului, de un an întreg! Un vis mă desparte de Capitală, de care nu mă mai leaga decât buletinul meu de populaţie aflat în buzunarul dinăuntru al hainei.

Iată-mă însă acum în realitatea, care are înfăţişarea unui hamal tuciuriu ce se repede să-mi smulga valiza din mână, când scobor din automobil.

Oraşul, atât de drag și de cunoscut, încât fiecare colţişor, fiecare stradă prăfuită, fiecare cafenea înegrită de fum mi-l amintesc, ca și trăsăturile unei ființe scumpe, îmi dănțueşte în cap. Atâtea imagini adunate, contraсtate în acest scurt interval de timp: 8-9.35, fără tranzacțiile obişnuite, fără precedentele preparative teatrale geografice, e ca și cum ași fi trăit departe de el ani și ani de zile...

Vedeam marea pontonul, cafeneaua lui Mamut, cerdacul cârciumii lui Ismail, vilele, pontonul, dealurile albe de cretă, cu totul alți ochi. Miracolul avionului: ne spală de obişnuinţă. Creiază pentru noi, în locul îndepărtatelor comparații, antiteza, contrastul imediat.

Fragmente din articolul scris de Paul Marian în Ziarul Științelor și al călătoriilor – 1938 (sursa Arcanum)

Cărți , film

 

„În Brooklyn crește un copac” de Betty Smith este o carte pe care o aveam pe lista de cumpărături încă de când am citit prima dată „Neortodox”. Recitind recent „Neortodox”, mi-am reamintit de ea și am început să o caut online. Surpriza a fost că, fiind perioada Zilei Internaționale a Cărții, am găsit-o la un preț foarte bun și, desigur, nu am stat pe gânduri și am cumpărat-o. Am înțeles că surprinde viața din Brooklyn dinaintea stabilirii comunității evreilor Satmar în acest cartier și cred că este interesantă dacă e privită în paralel cu cealaltă carte, ca un contrast între două lumi diferite care au locuit și locuiesc în Brooklyn.

Va fi următoarea mea lectură, după o scurtă pauză, ca să nu amestec impresiile lăsate de celelalte cărți.

Între timp am găsit și ecranizarea „A Tree Grows in Brooklyn”, un film clasic din 1945, pe care probabil îl voi vedea când îi va veni rândul. Pentru cinefili, filmul este disponibil pe YouTube.

***

O altă carte care a impresionat-o pe Deborah Feldman și la care face referire în „Exodul revăzut” este „Memoriile unui antisemit”, de Gregor von Rezzori, pe care am avut norocul să o găsesc online.

Așa că au apărut alte două cărți noi de citit, care au urcat rapid în fruntea listei, luând locul altora.

„— Uite ce-i! Faptul că oamenii doctorului Aaronstein se uită la o stea când se roagă în timp ce ai noștri se uită la o cruce n-are nicio legătură cu cât de bun doctor e el.” 

 

 

La mine în casă, eu sunt leul

 „La mine în casă, eu sunt leul.

Serios. Eu sunt leul la mine în casă… dar soția este dresorul.

Adică eu răcnesc, mă umflu în pene, mai bat cu laba în masă… și ea vine liniștită:

„Șșș… la loc, pisicuț!”

Și gata… m-am calmat.

La mine în casă, eu am ultimul cuvânt.

Foarte important!

Întotdeauna eu spun ultimul cuvânt:

„Da, iubito…”

Odată am încercat să fiu bărbat adevărat.

Am zis: „Gata! De azi decid eu!”

Și ea: „Sigur, iubire. Ieși de sub pat și vorbim.”

Și eu: „NU! Am spus NU! Nu ies de sub pat că tu dai!”

La mine în casă, eu sunt… la ea în casă.

Casa îi aparține ei. Noi îi aparținem ei.

Eu, băieții, câinele, papagalul…

Papagalul nici măcar nu mai spune „Bună ziua”, spune direct: „Da, iubito!”

Când ea vorbește, noi ascultăm.

Nu există „nu am auzit”.

Există doar „n-ai vrut să auzi și acum ai încurcat-o.”

Când ea vrea să se facă ceva, noi executăm.

Nu întrebăm de ce.

Am întrebat o singură dată „de ce?”

Și acum știu… că n-a fost o idee bună.

Ea: „Du gunoiul!”

Eu: „De ce?”

Ea: „Pentru că miroase.”

Eu: „Nu miroase…”

Și din momentul ăla… am început să miros și eu.

Sunt bărbați ca mine și sunt bărbați care nu recunosc.

Ăia care zic: „Eu sunt șeful în casă!”

Da… șeful… dar cu program redus și fără drept de semnătură.

Eu am ales să recunosc.

Am mult mai mult de câștigat dacă zic ca mine și fac ca ea.

Ea: „Ce vrei să mănânci?”

Eu: „Nu știu…”

Ea: „Fac paste.”

Eu: „Exact asta voiam să zic!”

Fericirea într-o relație nu e să ai dreptate.

Fericirea e să trăiești.

Și eu trăiesc…

Pentru că ascult.

Pentru că execut.

Și, cel mai important…

Pentru că știu când să nu ies de sub pat!”

Răzvan Florin